La biserică

Îi văd în fiecare duminică. Câteva grupuri mici. Blânzi, îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, se vede asta din grija pe care o au să nu le murdărească dar şi dintr-o oarecare stângăcie în purtarea lor.

Îi văd când ies de la biserică. Luminaţi, liniştiţi, încă vorbind în şoaptă, să nu sperie, parcă, gândurile bune date de vorbele Domnului. (Imaginile acestea îmi evocă tabloul duminical al bisericuţei din satul bunicilor.)

Apoi, înainte de a părăsi curtea bisericii, unele dintre bătrâne, cu mâinile tremurânde, cu pielea uscată şi transparentă ca hârtia, scot pacheţele din  sacoşi şi le dau de pomană. De sufletul morţilor.

Nu de puţine ori m-am întrebat de unde or fi mai având bani şi pentru asta...  Se vede că sunt oameni necăjiţi, cu pensii amărâte, altfel, cu siguranţă, pacheţelul pentru sufletele plecate ar fi mai consistent; aşa, de cele mai multe ori, are un măr, un covrig, o bomboană...

Uneori, mi-a trecut prin cap că poate, în ziua aceea, ei nu au avut să mănânce nici măcar atât.

Dar ştiu sigur că nu măsoară, nu cântăresc şi nu numără atunci cănd le dau altora, şi mai amărâţi, din puţinul lor.  Lor le ajunge lumina din sufletele mângâiate deslujba de duminică.