Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Micul cutremur, de duminică seara, a generat un spectacol media demn de un adevărat tsunami. Momentele de genul acesta sunt şi o modalitate de a reintra în contact cu realitatea, după ani lungi în care încercăm să construim o lume a noastră, artificială, la umbra căreia puteam dormi liniştiţi. Iată, aflăm că sistemul de telefonie se blochează brusc în asemenea situaţii. Şi, iată, frunzărim iarăşi, neliniştiţi, lista mereu mai lungă a imobilelor cu bulină roşie.
Nu vreau să supăr pe nimeni dar nici nu pot să nu remarc felul în care seamănă toate astea cu una din poveştile celebre ale lui Creangă, cea care se numeşte "Prostia omenească". Ca şi acolo, privim, plângând, tavanele care pot cădea peste noi şi nu facem nimic. E greu de crezut că, în loc să acţionăm eficient, noi continuăm să dezbatem tot felul de evaluări sinistre, făcute peste hotare. Am putea avea o jumătate de milion de victime în caz de cutremur? Ar putea fi ceva mai puţine?
Îmi amintesc de cele două blocuri (de fapt, structurile lor de beton), din Piaţa Operetei, pe care le-am trecut, prin expropiere, în proprietatea statului tocmai ca să devină adăpost temporar pentru cei cărora trebuia să li se consolideze clădirile. Nu par folosite în acest scop, pentru că nu prea se consolidează nimic. Iar această consolidare îmi pare chiar mai importantă decât reabilitarea termică, obiectiv guvernamental declarat, şi el, de ani buni, fără ca asta să însemne, în concret, mare lucru. Pentru că, cel care nu are bani să plătească întreţinerea, oricum nu va avea bani să contribuie la acest program, indiferent că este vorba de 33% sau 20% din costuri.
Ca şi cutremurul, şi criza economică e o formulă abruptă de reintrare în contact cu realitatea. Un fel de a băga din nou în seamă o Românie cu sumedenie de buline roşii, de data asta aşezate pe domenii economice şi sociale. În anii de creştere, n-am consolidat mare lucru, programe de investiţii începute după 2000 au fost oprite sau înlocuite cu justificări. Un asemenea edificiu şubred are mult mai mult de suferit când se abat asupra noastră astfel de uragane ce aduc şi mai multă sărăcie. Acţiunea, determinată exclusiv de situaţii de criză, e definitorie pentru o administraţie neevoluată, imatură, cu sute de factori de blocaj, inclusiv în mentalităţi. Paradigma ei e bazată pe nemişcarea voioasă, ornată cu discuţii lungi despre lume şi viaţă. Cei care conduc un oraş, un judeţ sau o ţară îşi văd liniştiţi de problemele lor, în această lume paralelă cu realitatea, în care se distrug indiguiri, se năruiesc lent blocuri sau chiar se construieşte riscant, dezvoltarea durabilă fiind doar un concept folosit în nesfârşite seminarii naţionale. Pe urmă, brusc, apar inundaţii, cutremure sau furtuni economice, venite de peste ocean, şi devenim, pentru câteva ore, zile sau luni, responsabili. Cârpim ce mai e de cârpit, salvăm ce mai e de salvat. Ne agităm cu talent. Nici cutremurele şi nici crizele economice nu vin din cauza noastră. E adevărat. Dar şi unele şi altele au un caracter ciclic. Noi suntem vinovaţi doar pentru că suntem tentaţi să credem că ele nu se vor repeta şi, la fel ca şi zăpada din fiecare iarnă, ne găsesc nepregătiţi.
