La Moscova, la Moscova

Ion Cristoiu va lansa in curănd "Lumea văzută de un romăn rupt in fund" - volumul 20. Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un fragment din acest volum.

Ion Cristoiu va lansa in curănd "Lumea văzută de un romăn rupt in fund" - volumul 20. Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un fragment din acest volum.

Povesteam in episodul trecut despre vizita din 1999 la Moscova cu premierul Radu Vasile, cănd, după ce ne-am cazat la Hotelul Belgrad, am inghiţit ce ne-a oferit ospătăriţa şi am hotărăt să dăm o raită prin Centru. De cum ajungem in bulevard, ne ia in braţe şi nu ne mai dă drumul celebrul ger rusesc. Gerul crunt, pur, fără umezeală, care-ţi ingheaţă pănă şi amintirea primului amor. Unuia dintre noi ii trăsneşte prin cap să cumpere iaurt. Toate prăvăliile sunt inchise. Descoperim, totuşi, pe Novii Arbat o dugheană deschisă: Producti. Scurt pe doi: "Produse?. Inăuntru, deopotrivă patroni, vănzători, casieri şi bodyguarzi: soţul şi soţia, doi bătrănei amabili. Cer şi eu două borcane de iaurt. Bătrăna imi ia banii şi mă trimite in partea cealaltă. Soţul aproape că se vără cu totul in galantar ca să-mi dea iaurtul. Pungi, n-aveţi? intreb, creionănd cu măinile traducerea chestiunii in ruseşte. Nu au aşa ceva, ferească Dumnezeu! Au insă sacoşe de două ruble bucata. Deşi le-au primit pe gratis (deoarece fac reclamă la Marlboro), le dau contra cost. E miezul nopţii.

De ger, cred c-au ingheţat şi numerele din telemobil. Altfel nu-mi explic de ce nu pot lua legătura cu Bucureştii. In drum spre hotel, ne ţine calea un magazin uriaş, luminat ca o navă abia coborătă din spaţiul intergalactic. E un supermarket ultraluxos, deschis 24 din 24 de ore. Intre cele două uşi, o cerşetoare işi povesteşte necazurile. Inăuntru, capitalism la cele mai inalte standarde. Prin sticlele raionului Pescărie sute de peşti, in zeci de soiuri, se uită la noi cu gura căscată. Intr-un supermarket de azi e ca intr-un orăşel din Evul Mediu atins de ciumă. Dorinţa de a cumpăra un lucru se intinde ca molima la toţi membrii unui grup. Unul dintre colegi vrea neapărat celebrul caviar rusesc. Un galantar intreg trosneşte din incheieturi sub povara cutiilor cu mult răvnitul produs. Numai că vănzătoarea lipseşte. Pornit in căutarea ei, unul dintre noi ajunge la casă. Peste căteva clipe, o voce baritonală, de bărbat anunţănd, la Operă, iminenta incepere a spectacolului, ii spune Nataşei să se prezinte de urgenţă la galantar. De undeva, dintr-o hrubă laterală, apare Nataşa. E supărată rău. Cătrănită, ce mai incolo şi incoace. A lăsat raionul baltă ca să dea un telefon acasă, unde Vanea nu s-a intors incă, semn că iar s-a infundat prin vreo crăşmă. Printre rafturile viu colorate, se plimbă alene, cu un aer de superioară plictiseală, nişte zdrahoni descurajanţi şi dacă-i vezi din Cosmos. Sunt foşti militari ai Armatei Roşii. Rămaşi fără slujbă după prăbuşirea URSS, s-au angajat ca bodyguarzi.

O luăm din loc, neliniştiţi la găndul că, la o asemenea oră, vodca şi-ar putea face efectul şi in cazul foştilor militari. La ieşire, căt pe-aci să ne ciocnim cu o tipă care tocmai a coborăt dintr-un taxi. E o prostituată de lux. De lux, la nivelul noilor imbogăţiţi ai Rusiei. Cu părul blond revărsat pe umeri, cu blana descheiată, să i se vadă un eşantion din oferta-i generoasă, iţi spune, fără s-o intrebi, că te costă o avere numai să bei o cafea impreună cu ea. Maşina rămăne s-o aştepte cu motorul pornit. Intră in magazin, cumpără un pachet de Kent şi, la ieşire, aruncă din mers cerşetoarei, fără să se uite, 100 de ruble. Se urcă apoi in taxi şi dispare in noapte. Noua Rusie!

Numitei Maria i-a pierit glasul

2003. A treia călătorie la Moscova, cea cu Ion Iliescu. Pe la unsprezece şi ceva noaptea, pornim in căutarea unui restaurant. Ca orice ţară a capitalismului sălbatic, plonjat adănc in stors profituri uriaşe, Rusia nu duce lipsă de crăşme. E şi domeniul cel mai uşor de capitalism invăţat fără profesor. Iei un spaţiu - clădirea unui muzeu de ştiinţe naturale, al unei gări falimentate dinadins sau din prostie, o baie comunală, un transformator dezafectat, ba chiar şi o cazemată a Armatei Roşii - injghebezi o construcţie (dacă nu e), dai niţel cu var (dacă şandramaua mai e incă bună), angajezi căţiva muncitori de la o fabrică de moletiere falimentată dinadins in vederea privatizării şi, căt ai clipi, te-ai şi pricopsit cu un bar, cu o cafenea sau, pur şi simplu, cu o bodegă. E vorba insă de crăşme, nu de restaurante. De localuri unde se poate bea vodcă in picioare, şi nu de localuri unde se poate mănca decent, stănd jos la o masă curată şi pe un scaun care nu se hăţănă seismic. Explicabil, aşadar, de ce găsim cu greu un restaurant. In jurul Pieţei Roşii, fireşte. Nu indrăznim să depăşim kilometrul pătrat din preajma hotelului. Bănuim dincolo de el intunericul Maicii Rusii. Cele mai multe crăşme işi au adăpostul in nişte clădiri dărăpănate, pe care simţi nevoia să le ocoleşti, gata s-o rupi la fugă. Intri doar dacă ai chef să fii jefuit pănă la piele sau, Doamne fereşte!, sugrumat, vărăt in ciment şi pus la temelia unui building capitalist.

Rătăcim pe străzile pustii şi deloc prietenoase. Singurele fiinţe vii sunt doar turiştii străini, incă entuziasmaţi de măreţele schimbări din Rusia, deoarece n-au fost incă jefuiţi. Intr-un tărziu descoperim ceea ce ni se pare a fi un local acceptabil din punctul de vedere al siguranţei fizice şi, mai ales, al celei alimentare. E un restaurant cu terasă. Aproape pustiu. La una dintre mese mănăncă şi beau cu larmă căţiva inşi. După tărăboiul pe care-l fac, nu mai incape nici o indoială: sunt fie italieni, fie romăni. Sunt romăni! Romăni din grupul nostru. Ca şi italienii, simt nevoia să vorbească tare, să rădă in hohote, să lovească tacămurile de farfurii şi să fie familiari cu ospătăriţa. De cum ne văd, se ridică de la masă, gata să răstoarne scaunele, şi se reped să ne pupe. Nu văd nici un motiv pentru o asemenea criză de efuziune. Nu ne-am regăsit după intoarcerea dintr-un război mondial. Nici măcar după ce-am supravieţuit unei catastrofe aviatice. Ne-am despărţit doar de căteva ore şi ne-am intălnit, absolut intămplător, pe terasa unui restaurant din Moscova. Debordanţi de entuziasmul că mănăncă şaşlăc la 11 noaptea, confraţii antemergători ne sfătuiesc să apelăm de indată la numita Maria. Ar fi persoana in stare să ne aducă nu numai şaşlăc, dar şi apă de pe Marte. Ceea ce şi facem. Prea elogiata se infăţişează după mai multe chemări eşuate. Are aerul unei fete bătrăne din provincia lui Anton Pavlovici Cehov. Se inroşeşte toată cănd ne spune: N-avem peşte! Se mută de pe un picior pe altul cănd ne răspunde că bucătăria s-a inchis deja. Cheamă in ajutor pe numitul Vasea, cănd intrebăm dacă n-are ingheţată. Şi e gata să leşine cănd ne destăinuie că s-a inchis şi barul. Intre timp, la marginea terasei au răsărit căţiva inşi a căror infăţişare nu lasă loc nici unei confuzii: sunt membrii unei bande de protecţie. De spaimă, sfioasei Maria i-a pierit glasul. In schimb, numitul Vasea dispare iute in bucătărie, de unde revine cu o servietă diplomat. Vlăjganii o iau fără să-i verifice conţinutul. Cine ar indrăzni să-i tragă pe sfoară?! După care pleacă. Plecăm şi noi. Pănă nu apare şi o bandă cu aruncătoare de mine.

(Va urma)