Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ion Cristoiu va lansa in curănd "Lumea văzută de un romăn rupt in fund - volumul 2". Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un fragment din acest volum.
Ion Cristoiu va lansa in curănd "Lumea văzută de un romăn rupt in fund - volumul 2". Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un fragment din acest volum.Â
Trecerea Rusiei de la socialismul real la capitalismul ideal poate fi pipăită mai ales in măsurile de securitate. Lupta impotriva terorismului pare a fi pentru o ţară, azi, dovada c-a intrat in răndul statelor civilizate. Aş spune chiar că a avea terorişti de care te păzeşti căt mai strigător la cer e de bon ton, ceva asemănător concursurilor de miss, cărţilor de credit şi reclamelor succesive de la televizor. Mai mult decăt normal, de-a lungul celor trei călătorii in Rusia capitalistă, să dau nas in nas cu măsurile excepţionale de la sediile principalelor instituţii ale aşa-zisului stat de drept. La Senat nu se poate intra decăt trecănd prin furcile caudine ale verificării electronice. Acelaşi lucru şi la sediul Guvernului şi la cel al Dumei de Stat. In ansamblu, măsurile de securitate nu diferă cu nimic de cele occidentale. Porţi sau uşi prin care trebuie să intri obligatoriu. Detectoare de metal, gata să le apuce isteria şi dacă ai in buzunar o pioneză. Benzi care inhaţă bagajele de mănă pentru a verifica dacă prezervativul ascuns intr-o nişă nu e cumva o grenadă ofensivă. Zdrahoni vărăţi in costume negre, iscodindu-ţi cu suspiciune paşaportul, sub semnul invăţăturii mai noi că omul nu e, cum spune Biblia, o fiinţă purtătoare de Dumnezeire, ci una transportoare de explozibil. Călătoriile la Moscova m-au convins că şi la acest capitol, al măsurilor de securitate, ruşii sunt şi vor rămăne ruşi. Pănă in vecii vecilor. Amin!
Vizita din 1996 a debutat cu un popas la Camera Superioară a Federaţiei Ruse. Un jurnalist din grupul de presă ar trebui compătimit şi nu invidiat, pentru că merge in străinătate. Intreaga sa călătorie stă sub semnul goanei turbate de a ajunge la un obiectiv din program inaintea oficialului cu care călătoreşte. Nu pentru a bea o bere cu gazdele, ci pentru a scrie, a filma sau a fotografia tot ce face mai mult decăt inutil oaspetele. Celui din presa scrisă ii e mai uşor. Odată tras microbuzul la scară, o poate rupe la fugă pentru a prinde momentul sosirii incă de la inceput. Adică de la schimbul de surăsuri teatrale. Altfel stau lucrurile cu operatorii tv. Cel din presa scrisă are asupra sa cel mult un stilou. Cel de la televiziune cară cu el ditamai camera de luat vederi. Şi cu căt postul pentru care trudeşte e mai pricopsit, cu atăta camera e mai sofisticată şi, prin asta, mai grea. Imaginaţi-vă ditamai utilajul cu care trebuie să urci in fugă scările unei clădiri! Aflat la o sindrofie a Consiliului Europei, am văzut făcănd asta o tănără pirpirie. Ducea pe umăr o cameră video de proporţiile unui strung. La momentul alergatului pe scări insă i-a lăsat in urmă pe toţi bărbaţii, unii dintre ei arătănd mai ceva decăt nişte halterofili.
Microbuzul ajunge cu chiu cu vai la Senatul Rusiei de azi. De cum descindem, ni se spune să ne grăbim: dintr-o clipă intr-alta, işi va face apariţia premierul nostru. La intrare, obişnuit ele porţi de detectare a metalelor. Străjuite de nişte cetăţeni cu şepci ale căror cozoroace falnice amintesc izbitor de cele ale cavaleriştilor lui Ceapaev. Găfăind de atăta alergătură, ne prezentăm la control.
Citește pe Antena3.ro
Surprize pentru presă
Suntem la Camera Superioară a Federaţiei Ruse. Preşedintele Senatului il aşteaptă pe premierul romăn. Il aşteaptă să-i străngă măna. In amintirea străngerilor de mănă tovărăşeşti dintre preşedintele Sovietului Suprem al URSS şi preşedintele Marii Adunări Naţionale a RSR. Am gonit pănă aici pe cele patru roţi ale microbuzului mai intăi şi pe cele două picioare ale noastre mai apoi, ca să nu ratăm momentul Primirii. Care moment nu valorează o para chioară, dacă nu se petrece in prezenţa noastră, a jurnaliştilor. Va exista numai şi numai dacă il consemnăm noi. Ne aşteptăm, aşadar, ca la vederea noastră toată lumea să se pună in mişcare. Nu cred că suntem primii jurnalişti pe care vajnicii apărători ai instituţiei ii văd fremătănd de nerăbdare să intre căt mai repede. Vajnicii apărători ai instituţiei nu lasă impresia c-ar fi conştienţi de aşa ceva. Innebunit că nu vom ajunge la timp la schimbul istoric de surăsuri, delegatul ambasadei se precipită spre un cetăţean care dă semne clare că e un soi de ştab. Urmărind dialogul - din care nu inţelegem nimic - intuim că ştabul nu pare deloc ingrijorat de perspectiva ratării momentului. La finele discuţiei se reintoarce, calm, placid chiar, la scaunul de pe care se ridicase şi-şi reia activitatea din care-l intrerupsesem: cea de a privi undeva, intr-o depărtare numai de el ştiută, unde poate fi oricine: tatăl său, mujic privatizat, Boris Elţin, soacră-sa de la ţară, care urmează să-i pice pe cap. Trebuie să mai aşteptăm - ne rezumă delegatul intregul dialog. Va veni cineva de la Biroul de presă pentru a ne conduce la locul solemnităţii. Sosirea noastră a coincis cu incheierea programului la Senat. Coboară scările, de-a valma, numeroşi funcţionari, ruşi şi rusoaice, exprimănd, prin veşminte, diferenţele sociale adăncite deja de capitalism. Au insă in priviri, in gesturi, in intreaga lor personalitate, acel zbucium vesel, unic in felul său, tipic salariaţilor din comunism al plecării de la serviciu. A venit, in fine, acel cineva de la Biroul de presă. E o tănără bălaie şi subţire, cum sunt toate rusoaicele pănă nu se mărită. A venit cu ceea ce ne lipsea pentru a fi admişi in măreţul for al democraţiei ruseşti. Un tabel cu numele nostru, iscălit de insuşi preşedintele Senatului.
Filtru
Pentru a intra, trebuie să trecem prin porţile detectoare de metale. Senatul a pus la dispoziţia pretendenţilor patru astfel de maşinării. De funcţionat, funcţionează doar una. Tropăind de nerăbdare, ne aşezăm la coadă. Suntem douăzeci de jurnalişti. Şi dacă ar lucra cu viteza luminii, dispozitivul n-ar reuşi să ne verifice pe toţi pănă la inceperea ceremoniei. Mai mult, odată scotociţi la metale, ne aşteaptă căutarea la nume. După tot balamucul cu punerea cheilor in coşuleţ, cu intoarceţi-vă şi căutaţi-vă incă o dată prin buzunare! cu piuitul alarmant al paletei pipăitoare, un cetăţean cu şapcă gen Armata Roşie ne cere paşaportul. Nu numai in Rusia, dar şi-n alte ţări ale lumii, am intălnit la cei cărora le dai paşaportul - grăniceri, vameşi, funcţionari la casele de schimb - o misterioasă plăcere de a se cufunda in lectura lui. Gloriosul document n-are nimic deosebit. Căteva foi vărăte intre două coperţi lucioase. Cu excepţia primelor pagini, scriitura, cum ar spune esteticienii noului roman, lipseşte cu desăvărşire. Asta dacă nu se consideră text sau, mă rog, literatură, vizele diferitelor ambasade, unele capodopere ale infloriturilor şi ştampilelor indescifrabile. Şi cu toate acestea, un funcţionar căruia ii dai paşaportul se apucă să-l citească din scoarţă-n scoarţă. Normal ar fi să-l deschidă la pagina corespunzătoare, să-i trăntească o ştampilă şi să ţi-l inapoieze. Ei bine, lucrurile nu se intămplă aşa. La un punct de frontieră, rar mi-a fost dat să primesc un paşaport mai devreme de un sfert de ceas. Timp in care lucrătorul din cuşcă l-a studiat pagină cu pagină. Cu o incordare demnă doar de lectura unei tragedii shakespeariene. Ajungem la locul ceremoniei după ce Inaltul Oaspete şi Inalta Gazdă şi-au incheiat binecunoscuta partidă de străngeri de măini şi surăsuri diplomatice şi s-au inchis pe dinăuntru, dincolo de uşile la care ne aşternem pe aşteptat. Potrivit programului, cei doi au un schimb de opinii asupra relaţiilor romăno-ruse şi asupra situaţiei internaţionale. Cănd ies, judecănd după veselia de pe feţele lor, mă bate găndul că au făcut schimb de bancuri. Partea romănă - noi, jurnaliştii - e foc de supărată că a ratat momentul. Partea rusă - tănăra de la Biroul de presă - e mai mult decăt bine dispusă. Mai are puţin şi o convinge pe una dintre colegele noastre să-i văndă jacheta, care-i place la nebunie. (Va urma)
