Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O săptămână acum și alta în noiembrie am stat și am pândit o ușă. Una simplă, de lemn, cu un model aproape banal şi un geam care imita un vitraliu, ușor decolorată, semn că uneori chiar și-n morocănoasa Elveție soarele bate cu putere. Ce mai, nu chiar cea mai simplă ușă din lume, dar sigur una dintre cele mai normale. Cu siguranță a fost cea mai modestă ușă pe care, ca jurnalist, am păzit-o. Nici nu se compară ușa de lemn de la Aubonne cu monstruoasele porți care străjuiesc anticamerele puternicilor de la București. Masive, sculptate, înalte chiar și pentru uriașii din Game Of Trones, grele, cu balamale care scârțâie uneori ca porțile din filme ale închisorilor, cu clanțe cât levierul mașinii, greu de deschis, imposibil de stăpânit. Nu era locul și nici momentul, dar recunosc că odată m-a apucat râsul când am realizat diferența. Nu, nu cea dintre uși, ci aceea dintre cei de după uși. Ați zâmbit și voi, nu-i așa? Da, nu ușa-l face pe om! Până la urmă, oamenii sunt maiestuoși, nu ușile lor. Iar lecția asta am învățat-o din plin la Aubonne.
O singură dată am trecut de ușă. Într-un gest cu adevărat regal și cu o eleganță pe care nu am mai întâlnit-o vreodată pe teren, am fost invitați să ne luăm rămas bun de la Rege. Până la urmă, Mihai I era și Regele nostru! Am povestit momentul la Antena 3 și la Observator, însă e ceva ce nu am spus în relatare, ceva ce poate ca jurnalist n-ar fi trebuit să simt, pentru că, nu-i așa, noi nu ne putem lăsa copleșiți de emoții. Recunosc, și nu-mi pare rău nici pentru mărturisire, nici pentru moment, am fost copleșită de micul și tăcutul moment pe care am avut privilegiul să-l petrec la căpătâiul Regelui!
Urmărind ușa de la Aubonne, am avut și alte revelații. Despre oamenii și familia Regelui, despre legendele care-i însoțesc și care, acum știu bine, sunt departe de realitate. Nu știu câtă nevoie are Casa Regală de România, dar știu acum sigur că România are nevoie de Casa Regală.
Dar despre asta o să mai vorbim. Acum când scriu ne pregătim ca ușa de la Aubonne să se deschidă pentru ultima dată pentru Rege! Încep ceremoniile publice și cu toții vom privi pentru ultima dată celebra ușă care, pur și simplu, mi-a devenit dragă!
