Lecţia de demagogie

La ora când scriu aceste rânduri, rezultatul votului în Parlamentul României nu mi-e cunoscut. Poate, însă, voi adăuga câteva rânduri la sfârşitul zilei. Deocamdată, ştiu un lucru cert: am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele cea mai tristă şi neruşinată lecţie de demagogie din istoria recentă a României, susţinută, cu o falsă moralitate, de jalnicul premier Emil Boc. El a găsit explicaţia judecării sale şi a guvernului său în legislativ: legea pensiilor. Într-adevăr, de câteva zile, asta moşmondeşte domnul Boc. Îşi creează trecutul. De aceea, printr-o simplă comparare a datelor, cea la care a fost anunţată moţiunea şi cea la care i-a venit lui Boc să-şi asume răspunderea, reiese exact inversul. Premierul de mic litraj a aruncat pe piaţă diversiunea cu grija faţă de pensionari, pe care parlamentarii i-ar contraria-o, când n-a mai avut cum să se apere de moţiunea aleşilor.

Ce combustibil bolnav trebuie să anime motoraşul acestui topolino al politicii tranzacţioniste româneşti, dacă el minte fără scrupule întreaga opinie publică, declarând cauza drept efect şi eroizându-se ridicol, pentru politica antisocială şi profund defetistă pe care a dus-o de la iţirea sa în Bucureşti! Ar merita chemat în justiţie, dacă l-ar nimeri citaţiile, acest sfert de om călare, pe-un sfert de iepure şchiop, pentru azmuţirea cu premeditare abjectă a oamenilor asupra parlamentului, oameni pe care cică guvernul Boc i-ar apăra, după ce a făcut atâtea pentru ei. Într-adevăr, starea de haos şi accentuată sărăcire a populaţiei, din toată România, se datorează unor iurte de la Ulan-Bator, nu guvernului Boc. Prăbuşirea economică din anul 2009 are ca pricină scăderea debitului cişmelelor din Sicilia, nu guvernul Boc. Creşterea şomajului în oraşele noastre se explică prin dimensiunile ferestrelor zgârie-norilor din New-York, nu prin politica socială a guvernului Boc. Cam asta vrea să ne sugereze capul, nu pătrat, ci rotund, nu mic, ci mare, dar nu tot bun, al gureşului mincinos care nu ştie nici măcar să iasă din scenă.

Ordinar, chiar infraordinar s-a comportat cocoşelul celei mai proaste perioade din istoria contemporană, ăla care, cu perfectă nonşalanţă şi decolorare a obrajilor, acuză pe parlamentari că nu întâmpină cu destul patos ideea de a li se micşora pensiile, el care ne costă, prin tot protocolul şi paza lui, prin toată camarila lui, prin salariul şi facilităţile sale, prin maşinile sale de însoţire şi prin toate celelalte sosuri şi ingrediente, cât întreţinerea unui oraş de mărime mijlocie. Şi se numeşte Boc. Adică - în planul major al istoriei românilor - nimic. Dar el, ridicându-se pe vârfuri la microfonul parlamentului, ca să nu creadă asistenţa că tribuna vorbeşte singură, scuipă sala cu aleşi, fără de care rămânea în păpuci, la mămica lui acasă, tocmai potrivit, ca înălţime, să mulgă văcuţa familiei. Dar el se băseşte la parlament, cum îl duce pe el scurtul-circuit al sângelui în organismul său. Şi vrea să iasă martir din comedia tragică pe care a provocat-o, împreună cu tătucul său mult-iubit, care-i dă mai multe şi mai dese însărcinări, decât poate ţine el minte şi de aceea le mai şi încurcă.

În vremuri normale, oameni de acest fel nici nu intrau în clădirile oficiale, pentru că-i opreau portarii, considerându-i suspecţi, de atâta demagogie, câtă vălurea în buzele lor şi-n mâinile lor retorice. Am avut la un moment dat halucinaţia, privindu-l cum gesticula mecanic-furios, la pupitru, că sunt în fostul autobuz cu numărul 31, mă apropii de Casa Scânteii şi, deodată, vorbeşte din monumentul de acolo, însuşi Vladimir Ilici Lenin, într-o limbă universală, care-mi comunica numai frig. Aşa îmi apărea acest băiat bătrânicios, omul mic cu capul mare, încălţat în dovlecei, intrând în opera lui Caragiale pe furiş, ca să se afirme în "Scrisoarea pierdută". Şi-n acest timp se anunţă o iarnă grea, căreia nici măcar un guvern sănătos şi normal nu i-ar putea face faţă cu uşurinţă. Demagogia lui Emil Boc sporeşte ceaţa de pe drumurile ţării şi lipsa de orizont a românilor, hăituiţi de incompetenţa guvernamentală, de ameninţarea unei recesiuni şi mai severe, de şomaj criminal şi de cunoscutele şi necunoscutele boli de sezon. Fie şi numai pentru această lecţie de demagogie, premierul Emil Boc ar trebui trimis la grupa întâi a grădiniţei săteşti.

La ora 15.20, când închei acest articol, o veste bună: Guvernul Boc a căzut. Este primul executiv care se prăbuşeşte în Parlament în 20 de ani! Semnificativ! O veste rea: nu se întrevede nicio soluţie rapidă pentru ieşirea din criza complexă pe care o traversează ţara. Mârşăvia susţinerilor "bociştilor" pedelişti este, însă, evidentă. Ei vor să bage în mintea oamenilor ideea că, abia acum începe criza politică şi că, votând împotriva guvernului Boc, parlamentarii ar fi votat împotriva poporului. Uite unde stătea poporul român, în Boc.