Lecţia pe care n-o predă nimeni

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
E de neînţeles de ce toţi termenii ecuaţiei, pe care îi ştie la capătul unei vieţi de creaţie orice artist, nu li se aduc la cunoştinţă, încă din prima zi de şcoală, celor care vor să se facă artişti.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
E de neînţeles de ce toţi termenii ecuaţiei, pe care îi ştie la capătul unei vieţi de creaţie orice artist, nu li se aduc la cunoştinţă, încă din prima zi de şcoală, celor care vor să se facă artişti.

Se pleacă de la ideea că doritorii trebuie încurajaţi, deşi, în majoritatea cazurilor, e mai sănătos să fie descurajaţi. Sau măcar avizaţi asupra procentelor de reuşită şi de eşec.

Tinerii pornesc la drum, în academiile de artă, avînd ca exemplu carierele geniale. Am stat de vorbă cu foarte mulţi studenţi şi absolvenţi şi nu l-am auzit pe nici unul evocînd o izbîndă de referinţă a unuia din contemporanii români. Toţi se referă numai la marii creatori ai lumii. Un artist vîrstnic român, care a dobîndit notorietate şi trăieşte bine cu întreaga familie din creaţia sa, e omul cel mai îndreptăţit să numească termenii ecuaţiei care duc la succes sau la ratare, la o viaţă plină de chin şi insatisfacţii.

Unul din termeni, dacă nu chiar primul, ar fi: să lucrezi cu plăcere din prima pînă în ultima zi. Din păcate, e mult mai populară ideea că arta e o nesfîrşită istovire, un sacrificiu. Proastă învăţătură, istovire şi pedeapsă pentru cei cărora nu le iese nimic niciodată sau ce le iese din mînă şi din minte nu entuziasmează pe nimeni.

Prin urmare, trebuie să lucrezi cu plăcere, dar trebuie să le placă şi altora ce produci. Una fără alta duce în fundături. Plăcerea lucrului şi a succesului trebuie să fie de durată. Noi, românii, mai mult decît alţii, am fost crescuţi cu sperietura că, după o perioadă bună, e mai normal să urmeze una rea decît una şi mai bună. În civilizaţiile Occidentale, copiii sînt educaţi într-un climat pozitivist, în credinţa că un bine amorsează logic un şi mai bine. Romanticii, care nu proveneau decît prin excepţie din familii nevoiaşe, au acreditat un neadevăr, care cu vremea a devenit o prejudecată extrem de agreată, şi anume că sărăcia, suferinţa, frustrarea, disperarea sînt condiţiile marii creaţii. Numărul covîrşitor de mare al absolvenţilor de institute de artă, care trăiesc decent din creaţia lor, şi nu singuri, ci împreună cu familia, e dovada că din artă se poate trăi şi bine.

Unii artişti reuşesc să fie mereu la locul potrivit şi la momentul potrivit, faţă în faţă cu persoana potrivită. Aceasta ar fi definiţia norocului. De ce unii pierd mereu trenul, iar alţii niciodată e un mister. Fapt e că te întîlneşti mai des cu norocul, dacă ai în minte o definiţie a acestuia pe potriva puterilor tale. Un noroc prea mic nu slujeşte, unul prea mare te dă peste cap şi-ţi strică toate rosturile. De ce oare nu se discută dintr-un început şi termenii ecuaţiei eşecului, nu numai cei ai reuşitelor supreme, unde intră în joc condiţionări aproximative precum soarta, providenţa, divinitatea?

Răspunsul trebuie găsit în modul pe jumătate evlavios, pe jumătate misterios cu care e considerată şi azi, într-un veac al raţiunii, creaţia. Profesorii şi magiştrii se tem să vorbească despre ameninţările eşecului, ca să nu-şi sperie elevii. Deşi un om avizat nu-i totuna cu un om speriat. În plus, apare riscul ca elevii să vadă întruchiparea eşecului chiar în aceşti profesori şi magiştri.