x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Libertatea de unică folosinţă

0
Autor: Adrian Păunescu 30 Mar 2009 - 00:00
Libertatea de unică folosinţă


Pe liderii puterii actuale îi deranjează li­bertatea presei, cea care le-a oferit locuri în fruntea ţării erodându-i pe liderii anteriori. Dacă presa nu era liberă, ci atârnată de Guvern, de preşedinte, de instituţii de stat, continuitatea la cârmă a celor ce apucaseră să pună mâna pe putere era asigurată, pe tot parcursul vieţii lor, cu mici întreruperi datorate unor revoluţii sau unor lovituri de stat.



Fără a deveni cu adevărat obiectivă (probabil, ideal imposibil!), presa n-ar fi putut fi liberă, depinzând de stat, de cenzura politică sau economică. Presa, nu fiecare ziar. Căci un ziar poate - mai evident sau mai ascuns - să reprezinte interese personale sau de grup, pe când toată presa ajunge aproape de obiectivitate prin concertul tuturor subiectivităţilor. De aceea mi se pare absurdă atacarea presei de preşedintele ţării, pe motivul că ar aparţine unor proprietari, pe care dumnealui îi numeşte, peiorativ, moguli. Vasăzică, libertatea presei devine culpabilă, din moment ce nişte ziare şi televi­ziuni îşi permit să critice pe preşedinte sau pe premier. Nedreptatea acestui atac e cu atât mai mare, cu cât tocmai acele ziare şi acele televiziuni i-au adus la pu­tere şi pe preşedinte, şi pe premier.

Personal, am avut de suferit, în multe momente de viaţă, din cauza libertăţii (nesăbuite a) unor publicaţii şi a unor televiziuni. Cu destule excese ideatice sau de limbaj nu sunt nici eu de acord, chiar dacă ele nu mă privesc direct.

Nu-mi place vulgaritatea. Am semnalat în mai multe rânduri abjecţia unor campanii de desfiinţare a unor oameni, a familiilor lor sau a defectelor personale. Mă doare superficialitatea cu care, în pagini ale presei române şi la emisiuni ale televi­ziunilor noastre, fabrica de etichete lansează, cu patimă bolnavă, etichete care, prin repetiţie obsesivă, se lipesc de oameni a căror substanţă e alta decât porecla ce li se atribuie. Nu în ultimul rând, mă deranjează textele scrise fără talent şi fără bună-credinţă.

Dar nici una din aceste situaţii şi nici toate la un loc nu m-au clintit din convingerea că după o perioadă lungă de presă cenzurată e legitimă o perioadă compensatorie de libertate (fie şi excesivă) a presei. Şi eu cred în ideea, prezentă în Declaraţia Drepturilor Omului, că libertatea fiecăruia se întinde până acolo unde începe libertatea celorlalţi. Dar li­bertatea de gândire şi, deci, libertatea presei reprezintă cucerirea dominantă a tipu­lui de societate în care trăim, chiar dacă, o dată cu ea, multe din cele pe care românii le-au visat nu s-au împlinit, iar unele s-au pierdut: dezvoltarea ţării, dreptul la muncă şi la recompensă, şcoala gratuită, asistenţa medicală gratuită, sigu­ranţa zilei de mâine, securitatea individului în propria sa casă şi în public, eficienţa democraţiei, sporirea culturii şi a ştiinţei, echilibrul de avuţie între clase, pături şi oameni, vocaţia de a construi.

Au existat multe încercări de aşa-zisă reglementare a presei. Destule dintre ele nici nu erau neapărat rele. Numai că orice principiu, oricât de nobil, risca să devină, în condiţiile României tulburi, inversul său. Şi nu am încurajat o lege a presei. Îmi păstrez şi astăzi rezervele faţă de ten­din­ţa recentă a autorităţilor de a încăleca presa prin limitări drastice şi contraproductive ale acestei libertăţi. Există ţări în lume în care lucrurile merg, deşi acele ţări nu au o lege a presei. Şi nici nu-şi propun în codurile lor începând cu cel penal să trimită ziariştii sau scriitorii în puşcărie, de exemplu, pentru pamflete.

Astăzi, la rubrica mea din acest ziar - în mod deliberat - eu nu scriu pamflet, în semn de doliu faţă de tentativa de asasinare a presei prin ciopârţirea liber­tăţii ei. Dacă dom' Băsescu şi dom' Boc şi dom' ministru al Justiţiei cred că voievodul care a doborât scările, pentru ca Meşterul Manole să nu mai poată
construi alte mănăstiri, avea dreptate, atunci înseamnă că dumnealor - care au venit la putere prin libertatea presei - cred în fals-igienica, dar cinica libertate de unică folosinţă. Dumnealor au ajuns ce sunt prin libertatea presei, pe care tocmai dânşii veghează (ori cer) ca nişte legi să o mutileze. Consecinţele acestor erori se vor vedea într-un fel sau altul.

Ori va fi explozie populară, ca înainte de 1990, când metabolismul social era viciat, pentru că ţara se transformase într-o maşină perfectă, cu eşapamentul înfundat, ca să nu existe critici la adresa motorului sau a şoferului, ori România se va deşertifica prin frecvenţa cu care tot mai mulţi oameni de calitate îşi vor lua cealaltă libertate, de a pleca în lume sau în mormânt, la alegere, după ce seringa de unică folosinţă va fi aruncată la gunoi.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   presei,   libertatea

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de