Liniste

Era mereu liniste. Dar atunci, la ora pranzului, orasul se cufunda si adormea in liniste. Timpul trecea masurat de clopotul de la biserica din centrul orasului, fiecare dangat, paradoxal, adancea linistea ca intr-un vis fara zgomot. Aerul plutea greu, topit de soarele verii, amestecandu-se cu linistea intr-o cupola care se aseza cuminte peste oameni, peste case, peste oras, veghind la somnul lor adanc si odihnitor.

Era pe vremea cand sunetele aveau linistea lor, era pe vremea cand stiam ciocarliile pe de rost! Era pe atunci pe cand trecerea de la copilarie la adolescenta o invatasem si o stiam dupa liniste. Stiam cum se aude campia, sunetul ei prelung si domol aidoma unui vant cuminte, stiam cum se aude padurea, ca un freamat amestecat cu liniste si racoare, stiam cum se aude via, ca un fosnet prelung si ametitor, stiam cum se aude ploaia, sunetul ei repede si patrunzator, stiam cum se aude rasaritul, calm si puternic, dulce si trecator, stiam cum se aude departarea...

Si apoi a venit uitarea. Si ea, tot pe de rost, cand linistea a devenit o amintire. Atat de rara, incat sunetul ei aproape pierdut abia s-a mai auzit ani si ani la rand. Cotropit si hartuit de atata zgomot, mi-am gasit refugiul in linistea de odinioara, in sunetul amintirilor care se auzea dinlauntrul meu. Linistea mea, ca o pasare rara inchisa in mine ca intr-o colivie de timp, prea slaba si prea tematoare atata vreme ca sa indrazneasca sa zboare in zgomotul de afara, e gata sa se razvrateasca, sa redescopere sunetele de altadata, de la sunetul aproape surd al ierbii pana la sunetul adanc si greu al departarii.
Liniste!