Lucian Avramescu: Condamnaţi la moarte

Nişte contabili ai sănătăţii, aşezaţi cu curul pe scaune înalte, au stabilit că, de pildă, doar zece bucureşteni şi trei vasluieni au voie să se îmbolnăvească de cancer. Doar şase ploieşteni îşi pot îngădui luxul diabetului şi un cetăţean la patru municipii are dreptul la un transplant. Doar aceşti bolnavi primesc medicamente gratuite sau compensate. Restul – mila lui Dumnezeu!

Merg, în această dimineaţă, spre redacţie, cu un sentiment tulbure. El face corp comun cu sirenele salvărilor, cuţite care spintecă aerul Capitalei. Mă depăşesc, într-un singur minut, trei maşini care-şi anunţă strident graba, toate cu direcţia Spitalul de Urgenţă Floreasca. E ca un ţipăt de moarte. În urmă cu şapte ani, după un previzibil accident al inimii (ai mei, pe linie paternă, au fost toţi hipertensivi şi şi-au îmbogăţit biografia cu câte un  infarct) am cunoscut o farmacistă. O cheamă Liliana Vlas. N-are nici o legătură cu faimoasa Vlas de la nu ştiu ce fond de investiţii. Mi-a recomandat-o un vecin de pat de la Urgenţă, spitalul în care, odată ajuns, te simţi la un lat de palmă de Dumnezeu sau de cazanul cu smoală. E, zicea el, singura farmacie din Bucureşti unde găseşti, zi sau noapte, orice medicament. Când eram copil, bunicu-meu din partea mamei povestea despre un farmacist evreu din Fălticeni care îţi putea procura orice doctorie. Dacă n-o avea, ţi-o aducea din America sau din China.

Liliana Vlas avea atunci (o are şi acum) o mică farmacie în apropierea Teatrului Bulandra. Azi are trei farmacii. Nu mari, nu impresionante prin sclipici. Găseşti însă orice bulină pe care ţi-o prescrie doctorul. Am rămas nu doar client al Urgent Farm-ului (aşa se cheamă firma), ci şi prieten al farmacistei. E o femeie comunicativă, plină de vitalitate, cu un farmec special. Bărbatul ei, cu care are un băieţel de cinci ani, e un zdrahon de doi metri. Am sunat-o pe Liliana şi la trei noaptea pentru necazul unei rude sau al unei cunoştinţe. Nu m-a refuzat niciodată, aşa cum n-a refuzat, ca farmacistă, nici un bolnav. Aflu, uluit, că Liliana este aproape de a-şi închide farmaciile. Un sistem, aş zice criminal, impus de casele de asigurări obligă la faliment farmaciile care şi-au îngăduit să depăşească plafoanele impuse. Ce sunt plafoanele? Nişte contabili ai sănătăţii, aşezaţi cu curul pe scaune înalte, au stabilit că, de pildă, doar zece bucureşteni şi trei vasluieni au voie să se îmbolnăvească de cancer. Doar şase ploieşteni îşi pot îngădui luxul diabetului şi un cetăţean la patru municipii are dreptul la un transplant. Doar aceşti bolnavi primesc medicamente gratuite sau compensate. Restul – mila lui Dumnezeu! Liliana Vlas şi-a permis să încalce numărul programat oficial. Orice om venit cu o reţetă în mână în farmaciile ei şi-a primit medicamentele. Plătite, gratuite sau compensate. Dacă n-a avut medicamentul, a sunat la o colegă, a luat la rând depozitele.

Aşa s-a făcut că în timp ce multe farmacii, depăşindu-şi plafoanele, refuzau onorarea reţetelor, bolnavii găseau sprijin la Urgent Farm. Am văzut odată o coadă de sute de persoane care se întindea pe două străzi. Erau bolnavii care aşteptau cuminţi onorarea reţetelor. Tratamentul unui suferind de cancer costă între 50 şi 100 milioane lei vechi lunar. De unde să-i dea omul? Îi dă, prin intermediul farmaciilor, casa de asigurări. Aşa spune legea. Aşa grăiesc, electoral, miniştrii, politicienii sănătăţii, grangurii datului din gură. În fapt, bolnavii plâng la uşile farmaciilor, iar farmaciile le trântesc uşile în nas.

De doi-trei ani, Liliana Vlas şi alţi câţiva ca ea, din întreaga ţară, nu şi-au primit banii de la casele de asigurări. Depozitele de medicamente au dat în judecată farmaciile. Penalizările au crescut demenţial. Suntem, zice Liliana, dacă nu ni se vor plăti urgent datoriile restante, condamnaţi la moarte. Nu ştiu dacă se referă la moartea farmaciei sau la moartea ei. Ce faci acum? – am întrebat-o. Ai tras obloanele? Fac, zice după un oftat lung, ce am făcut întotdeauna: onorez reţete. De două săptămâni mă chinui să procur medicamente unei bolnave de cancer. Nici un depozit nu vrea să-mi mai dea. Seară de seară îl sun pe soţul acestei femei pentru a şti că nu l-am uitat. Bărbatul plânge. Eu îmi înving lacrimile şi încerc să-l încurajez.

Ministrul Nicolaescu a decis suspendarea plafoanelor. Fără plafoane. Fără număr de bolnavi planificaţi. A fost o măsură, zic eu, istorică. Felicitări! Pentru a nu râmâne însă o vorbă-n vânt trebuie eradicat răul acumulat. Reţetele depuse la casele de asigurări trebuie scoase din sertarele unde sunt pitite.

Doctorul militar Ciurchea, uns şef peste Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, un bărbat rotofei şi optimist, ar trebui să coboare într-o zi între suferinzi. Să deschidă geamurile blindate ale biroului şi să audă ţipătul de moarte şi speranţă al salvărilor.