Lucian Mândruţă: 3.000 de semne

de Lucian Mandruta | 20 Sep 2008 • 00:00

Atît mi-au cerut de la ziar. Pagina economică. Cifre, ca la balamuc. Creştere de 8 la sută la noi. Miliarde aruncate pe piaţă azi-noapte în America. Bani pe geam, în aşteptarea bancherilor care parcă n-au chef să sară. Criza. Ba nu e criză. Cade, ba nu cade bursa. Creşte rău. Aoleu, de ce naiba n-am avut curaj aseară? Ce mă costa, acum dublăm?

Astea nu sînt dilemele mele. Ziua mea de ieri a fost simplă. 20 de mail-uri, jumătate pentru prietenii de afară. Afară, adică departe, adică acolo unde ajungi cu avionul şi nu se numeşte Cluj sau Timişoara. Acolo unde se duc şi nu se mai întorc, ca nişte păsări călătoare defecte, românii care se pricep. Care au un talent, ceva, o abilitate, o poftă de a face fără a se încovoia, fără a mima ce le cere sistemul. Ieri le-am scris, pentru că unii şi-au adus aminte de o aniversare. Eu nu-mi aduc aminte de aniversările lor. Aici ai prea multă treabă, aici îţi trimiţi memoria la casa de amanet şi iei de banii ăia un hard-disc nou, ca să încapă şi mai mult de lucru pe el…

Dar unul dintre ei e o poveste frumoasă. E povestea unui copil care desena maşinuţe pe bancă cu pixul, dacă nu cumva chiar cu cuţitaşul, să rămînă şi generaţiilor următoare. Un copil ale cărui caiete erau pline, începînd de la ultima pagină şi pînă spre jumătate, de borduri, de faruri, de roţi şi capote plonjate. Un an şi doi şi aşa mai departe, pînă într-a XII-a cînd profesorul de mate care le-a găsit i-a zis să-şi bage minţile în cap şi să dea la construcţii. Au păţit-o şi alţii la fel. Cei mai mulţi dintre poeţii de adolescenţă s-au lăsat în ziua în care proful de UTLM le-a citit creaţiile în faţa întregii clase, cu aer căznit ironic şi nota patru scrisă tacticos, după aceea în catalog în rîsetele false ale fetelor (din care una era chiar destinatara poemelor…!). Alţii, care au visat să ajungă cosmonauţi s-au mulţumit cu înălţimea macaralei. Viitorii piloţi de linie la Panam, linia aeriană favorită a viselor din anii ’80 sînt acum şoferi de TIR obosiţi, blocaţi în Valea Oltului, nu în traficul de pe JFK. Ne-am lăsat, am renunţat, am făcut ce ne permitea ţara, ce cumpăra românul, ce i se părea vecinei din colţ că e o idee bună. Sau nu. Sau am plecat, aţi plecat, dragii mei, din ţară.

Morala că sînteţi grăbiţi şi nici pe mine nu mă mai lasă cu articolul: puştiul de care vă vorbesc desenează acum pentru o firmă japoneză, în Japonia, maşini. Da, exact ca maşinile alea de pe bancă, ca maşinile din caietul de mate, din cel de biologie şi de pe manşeta de la cămaşa purtată în ziua în care a picat la facultate în România. Noi cumpărăm maşinile alea în România şi ne mirăm de geniul desenatorului japonez, facem credite pentru maşina aia şi infarct cînd dă cineva cu cheia pe portieră. Şi facem toate astea, pentru că aici, într-o zi, cineva a scuipat pe talent, în loc sa se închine.

M-am gîndit la toate astea zilele trecute, cînd am citit de firma aceea franceză care îşi face centru de cercetare la noi. Promit să-i cumpăr maşina, cînd îmi arată desenul conceptului, semnat de Ion sau Mihai sau Georgică… Pe bune, am avansul! Cînd vine marfa?

Citește pe Antena3.ro