Luiza, Monopoly, sau despre tristeţea unui artist!

Când eşti sănătos, când totul îţi merge bine, când crezi că necazurile nu te pot atinge, când socoţi că "ziua plecării" e departe şi nu te priveşte, când nu ai nici un fel de probleme sau lipsuri, ei bine atunci pluteşti ca pe un nor frumos, luminos, muzica sferelor o poţi auzi dacă poţi şi vrei s-o asculţi, şi deodată...

Pe Luiza o ştiu de câţiva ani buni. E pictor. Dacă expune pe afară, dacă lucrările ei sunt căutate şi se vând, înseamnă că nu mai e amatoare. Locuieşte pe undeva foarte aproape de ţărmul mării, mai la nord. Ochii ei au ceva din culoarea mării atunci când e liniştită, limpede şi primitoare. Marea n-a inspirat-o în mod special, liniştea ei interioară a făcut-o să aducă pe pânză culori deschise, portret, detalii, peisaj, flori... mai cu seamă au preocupat-o rădăcinile, părţile ascunse, taina nevăzută din prima. O adiere de abur din pământul atât de proaspăt din grădina ei o întâmpina în fiecare dimineaţă de cum deschidea fereastra. Dimineţi vesele pe care le regăsea obligatoriu de la etaj, unde o puteai zări deseori stând în picioare, cu şevaletul într-o mână, privind detaşată sau uneori atât de preocupată de pânza în lucru! Până nu demult a avut mulţi prieteni, prieteni de dincoace de cuvintele laudative la adresa ei sau a tablourilor, prieteni de pus la masă la orice oră din zi sau din noapte, prieteni şi prietene pe care-i primea şi se bucura de ei atunci când îi treceau pragul. Luiza, minunea blondă care a crezut că partea luminoasă a vieţii de care ar fi trebuit să aibă parte mai multă vreme decât i s-a dat mă priveşte acum uşor speriată, slăbită, şi am descoperit în oftatul ei ceva ce m-a înfiorat şi m-a făcut să mă tem.

Am fost prieten şi cu soţul ei, prieten atât cât puteam fi cu el, că nu era uşor... dar asta e altă poveste, neimportantă acum! Împreună, ei au reuşit să-şi facă o casă, apoi o altă casă, un vaporaş (ca să nu-i spun iaht), maşini scumpe, piscină acoperită... de toate, ştiţi voi, de unele chiar n-aveau nevoie. Luiza nu înţelegea de ce trebuie toate acestea, dar fiind luată de val, a privit toate cele din jurul ei cu detaşare şi chiar cu umor. Până într-o zi, când el a murit brusc făcând o comoţie cerebrală şi plecând din lumea asta dintr-o dată, lăsându-ne pe toţi nedumeriţi, iar pe ea uimită, debusolată, nepregătită şi mai cu seamă dezamăgită şi disperată de ce avea să afle! Pentru că-şi propusese prea mult, mult prea mult decât putea duce şi face (că asta cu adunatu' de valori materiale e boală, şi o boală ca asta pe lângă faptul că nu e detectabilă, mai şi evoluează), soţul ei făcuse un împrumut substanţial la o bancă dubioasă, împrumut pe care l-a garantat cu casele, de care Luiza a aflat mult prea târziu. În mare, cam despre asta e vorba, dar numai în două-trei cuvinte, că tragedia e mare şi acum mai sunt câteva zile până la final, şi banca transpiră de nerăbdare să intre în posesia caselor, că e criză, şi nu s-au găsit cumpărători. Toţi prietenii lor se dau loviţi în aripă, au dispărut ca măgarii în ceaţă. Primii au dispărut cei care se strigă între ei fraţi, da' nu ăia de sânge, şi am mai aflat de pe net că ei ar trebui să se ajute între ei, ba ar fi chiar obligatoriu. Prieteni, au mai rămas câţiva (să-i numeri pe degetele de la o mână), prieteni... ştiţi voi, trăiţi, nu făcuţi, şi toţi suntem lângă ea!  Eu nu vreau să mă mai gândesc decât la bine, aştept ziua în care se rezolvă toate. Luiza nu-şi doreşte decât linişte într-un loc al ei, să poată respira în voie... şi mai cu seamă să poată dormi. Acum mă priveşte straniu, îmi vorbeşte privind în gol şi simt că am de ce mă teme! Mi-a spus doar că nu vrea să ajungă pe drumuri, şi vede cum viaţa o priveşte fix în ochi, iar drumul s-a făcut deodată foarte strâmt. Acum spune-mi tu, prietene, dacă am sau nu de ce mă teme!

Povestea asta ar putea fi banală, dar nici nu-mi propun să aduc ceva neobişnuit, doar că asta îmi aduce aminte de un joc pe care-l jucam în anii '80, Monopoly se chema mi se pare, despre ipoteci, case, străzi, răscumpărări, zaruri, bănci... nu mă gândeam pe atunci că e posibil ca jocul să aibă atâta corespondent în, şi cu realitatea de azi!