Lumină sau umbră

Mă uit cât de puţini am rămas, de fapt, în televiziune. S-au aglomerat culoarele şi ecranele de fetze şirete, inexpresive, de limbi încurcate în acordul predicatului cu subiectul şi al subiectului cu ei înşişi.

Cu mulţi dintre ei mi-e jenă că sunt "colegă" şi aproape că regret nopţile nedormite petrecute la montaj sau citind toate cărţile despre televiziune, despre interviuri, despre lumini, editare, scenaristică, producţie tv...

Cei mai mulţi dintre cei buni, dintre cei care făceau cinste breslei şi audienţă stau acum acasă, s-au apucat de meserii de umbră şi nu par a duce dorul gloriei sau al derizoriului în care erau nevoiţi să performeze.

Primul care a trântit uşa după el a fost Florin Călinescu - una dintre cele mai importante figuri ale televiziunii libere, un campion al audienţelor şi un star adevărat de televiziune. Nu venise de nicăieri în meseria asta, terminase două facultăţi - una de actorie şi alta de regie, şi învăţase rapid, într-un mediu creativ, cum să dezvolţi proiecte tv îndrăzneţe, apetisante pentru public.

Într-o altă zi a dispărut Marius Tucă. N-a mai vrut lumina şi a ales umbra unei redacţii de unde a "compus" un ziar de calitate, o mândrie naţională la categoria media. Nu ştiu exact ce l-a scârbit, ce l-a făcut să plece din casele românilor care-l aşteptau seară de seară, dar am o bănuială - n-a vrut să fie "sexy".
N-a vrut să fie gol şi cool. A refuzat să se manelizeze şi-a plecat în altă lume, de unde ne trimite semne de carte, semne de normalitate şi performanţă a presei...

Am tot aşteptat să se întoarcă Teo. Mi-am amintit câte furtuni şi patimi a stârnit, procedând exact invers decât Tucă - s-a manelizat şi a dezamăgit un public care-i admiră inteligenţa. A cucerit în schimb un public care nici nu-i înţelegea glumele, dar îi aprecia invitaţii agramaţi. Cu Teo am râs mult, de la Teo am învăţat multe, dar lupta pentru nenorocitul de rating a pierdut-o. Sau a eliberat-o, cel puţin o vreme.

Cifra de rating e ca degetul împăratului roman, care decide dacă moare vedeta (cu emisiunea ei cu tot) sau rămâne s-o aplaude îndelung publicul avid de senzaţii puternice. Nu ştiu dacă întâmplător sau nu, exact aceşti 3 oameni nu pot fi înlocuiţi la cârma emisiunilor pe care le-au avut, pentru că nu poţi să-l pui pe un Gigel să fie Floooooooooorin Călinescu, nici pe un Ionică să devină "Marius Tucă show", cum nici nu poţi conta pe o manechină să devină "Doamna Teo".

Oamenii de televiziune, care ştiu cu adevărat meserie şi care duc televiziuni în spate, sunt tot mai puţini şi tot mai singuri. Pe unii i-am văzut deja împachetând, aşteptând să le expire contractele. Pe alţii îi văd străduindu-se să comunice idei, informaţie, divertisment sau ştiri de parcă ar vorbi singuri, în fatza oglinzii, fără să le pese de vreun public, de vreun suflet şi fără să înţeleagă că există şi oameni inteligenţi dincolo de sticlă.

Lista celor care au plecat de tot din televiziuni rămâne deschisă. Doar că are 2 fetze - pe una sunt profesioniştii, care pleacă de neputinţă, care nu mai duc umilinţă sub farduri şi care nu ştiu să înjure în lavalieră. Iar cealaltă fatză a listei ar trebui să fie umplută cu nume care ar trebui să dispară de pe micile ecrane de atâta amatorism, impostură, idioţenie sau amăgitoare talente....

Mă uit la televizor ca la o altă lume decât aceea în care lucrez. Citesc ziare proaste ca despre o altă Românie decât aceea în care trăiesc...
Văd pe stradă oameni care nu-şi mai trăiesc demult viaţa... Ascult politicieni care se poartă cu ţara lor ca dresorul cu ursul care merge în fustiţă pe bicicletă, totul e făcut pentru aplauze şi răsplată (unul e dresorul şi ceilalţi sunt urşii, alternativ, desigur...) Parcă devenim o ţară de autişti, individual sau pe mici grupuri.

Toţi avem universul nostru, acela pe care ne-am baricadat, în care ne pitim cât putem de alţii, ce nu ne seamănă. Şi o să ajungem să ne zidim acolo, dacă renunţăm să ne revoltăm...

De azi începând, mă voi revolta cu delicateţe în acest spaţiu. Nu e obligatoriu să împărtăşim aceleaşi idei, dar ne putem inspira unii de la alţii. Încă mai cred că atunci când deschid un ziar ar trebui să aflu ceva interesant, să vorbească altcineva şi în numele meu şi să găsească unii soluţii şi la problemele mele. Mi-ar plăcea să citesc despre campioni, artişti şi performanţe. Şi nici nu vreau mereu răspunsuri, ci mi-ar plăcea să-mi pun întrebări, exact aşa cum fac jurnaliştii. Aceia de soi.

Întrebarea de pus pe gând: Ce ştii să faci cel mai bine (mai bine decât măcar un om pe care-l cunoşti...)?