Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trăiesc de 20 de ani în Bucovina şi rămân la convingerea că, dincolo de orice, fala - fala în sine! - rămâne cel mai durabil fir roşu ce-i uneşte în simţiri (nu neapărat şi în cuget) pe locuitorii ţinutului. Fala mergând până acolo încât şi din dominaţia austriacă mulţi dintre ei fac un motiv de patriotică mândrie şi locală melancolie. De pildă, nu de mult, spre a mă face să înţeleg, un "vechi bucovinean" - cum se autodefinise - mă oprise pe stradă: "Ştiţi de ce noi, bucovinenii, nu suntem pârliţi ca regăţenii?".
Cum nu observasem diferenţa, nu posedam nici explicaţia presupusei superiorităţi. "Pentru că noi, bucovinenii, n-am avut numai rege, ca românii... Noi am avut împarat!", a sunat răspunsul lui. Explicaţia cu "împaratul" (rostit moldoveneşte, fără "ă") , fiind precedată de o pauză enormă - pentru care cele trei puncte de suspensie sunt absolut insuficiente - menită desluşirii uimirii pe faţa mea, recunosc, destul de imobilă.
Consecinţa personală, fără prea mare importanţă, este că, după atâta amar de vreme, sunt considerat tot un venetic. Nu contează că sufăr ca un câine când văd cum Bucovina este batjocorită de chiar vechii bucovineni prin imense defrişări, cum munţii ei sunt goliţi de sălbăticiuni, prin vânători legale şi braconaje, cum satele sunt urâţite prin construcţiile ciclopice ale miilor de pensiuni-kitsch, cum drumurile forestiere şi cărările codrilor sunt strivite sub roţi de tot mai numeroşii complexaţi, posesori de ATV-uri şi automobile 4x4, cum vechile mânăstiri devin rentabile SRL-uri călugăreşti, ori cum râurile au ajuns adevărate pubele curgătoare ale satelor, ape în care lostriţa e doar amintire, iar păstrăvul, bietul, nici el nu se simte prea bine.
Aşadar sunt un venetic detestabil, cu atât mai mult cu cât, suferind pentru toate astea, nu tac.
Nu tac trăgând cu ochiul complice şi a căpătuială spre unii vechi bucovineni, ci, dimpotrivă, scriu la gazete, arăt "pe sticlă" ori vorbesc la radio despre acest jaf, provocat şi permis de cozile de topor loco-regionale.
Costumul popular, cu nelipsita lui "bondiţî" - ornată cu piei de sălbăticiune - este atributul nelipsit al calităţii de "gospodar bucovinean", cel care, o dată îmbrăcat face din oricare individ - oricât de apucat, de lacom, de beţivan ori nespălat ar fi - un om de toată isprava.
Pieile de miel, cele care iniţial ornau "bondiţa", au fost înlocuite între timp prin cele de dihor şi, mai rar, jder. De ceva vreme însă, în locul respectivelor mustelide, iuţi-foc şi greu de prins, apar tot mai frecvent pieile pătate ale iezilor de căprioară. Inocenţii abia fătaţi, nesiguri pe picioarele ca nişte lujeri, uşor de ucis cu coasa sau cu câinii, oferind gospodarului un dublu avantaj al cărnii şi al blănii.
Aşa stând lucrurile, nu e de mirare că orice lider politic loco-regional, dacă vrea să îşi asigure succesul electoral, apelează în discursul public la zgândărirea falei bucovinene. Este ocazia cu care, îmbrăcaţi în pieile braconate, alegătorii defilează pe sub nasul poliţiştilor, al candidaţilor, al oficialilor. Ultimii purtând şi ei, adesea, amintitele cojoace pătate, ca o dovadă irefutabilă a comuniunii cu gloata. Şi nimeni nu observă nelegiuirile. De nici un fel...
Electoral privind lucrurile, procedeul nu dă greş niciodată, lauda adresată "gospodarului bucovinean" fiind suficientă spre a-i permite arivistului politic să şterpelească mai apoi Bucovina - en gros şi en détail - chiar de sub nasul bucovinenilor.
Practica acestui jaf electoral îmi aminteşte de o situaţie ştiută, cât se poate de reală - devenită anecdotică - din satul vacanţelor mele "la bunici", undeva în Ardeal:
Într-o familie cu mulţi copii, săracă rău, se nimerise ca Gheorghe, fratele mai mare, să nu fie prea înzestrat. Toţi ştiau asta, însă mezinul casei descoperise şi fudulia prostului. Şi nu pregeta să o folosească, la masă, spre a înfuleca şi porţia de mâncare a acestuia. La prânz, aşezaţi în jurul blidelor, toţi îşi spuneau rugăciunea. Osteniţi, calmi, pofticioşi. Când să se aşeze pe scaune, micuţul glăsuia ca dinaintea unei mari pricini ştiute: "Io vă zic la toţi că Gheorghe a' nost', dacă se mânie acum, nici nu mâncă!".
Gata să ducă lingura la gură, în seninul Gheorghe se stârnea, dintr-o dată, fala. Trântea lingura de masă şi, ridicându-se flămând, le arunca dispreţuitor mesenilor: "Ba mâncă dracu' ! Mâncaţi voi!". Ceea ce se şi întâmpla mai apoi.
