Lupta între clasa politică şi popor

Un ziarist ceh vorbea despre privatizarea puterii

Titlul pe care tocmai l-aţi citit mi-a venit în minte în timpul unei dezbateri organizate acum câteva zile de Asociaţia Ziariştilor Europeni la San Sebastian în Spania cu tema "Frustrări democratice şi oboseala integrării în Europa Centrală". Cei aflaţi acolo din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România am fost unanimi că aceste frustrări sunt rezultatul corupţiei din clasa politică. Un ziarist ceh vorbea despre privatizarea puterii la care s-a ajuns treptat după revoluţiile din 1989. Astfel, s-a angajat o veritabilă ruptură între cei care au privatizat puterea împotriva interesului public şi cei care sunt victimele acestei privatizări ca şi a privatizărilor de bunuri publice (întreprinderi, resurse etc.) prin jaf şi lichidare. Un fost preşedinte din anii '90 arăta că satisfacerea setei de putere a unora începe obligatoriu cu satisfacerea setei de bani a lor şi a celor care urmează să-i susţină financiar în campanii electorale. Cu toate acestea, în lupta care s-a angajat între clasa politică şi popor apar şi victorii ale acestuia din urmă. În Cehia şi în Slovacia, în alegerile parlamentare din acest an, au obţinut rezultate impresionante partide politice nou-înfiinţate cu un an sau doi în urmă, electoratul întorcând astfel spatele partidelor clientelare care funcţionează în diferite forme de corupţie. Căci respingerea unor oameni şi partide politice nu poate însemna şi nu trebuie să conducă la respingerea politicii în general. Sunt foarte multe lucruri de făcut şi ele nu pot fi făcute altfel decât pe calea politicii, desigur a unei politici care e capabilă să comunice şi să dialogheze sincer cu poporul pe care încearcă să-l reprezinte şi apoi să-l conducă. Poate cel mai important exemplu în acest sens este chiar integrarea europeană prin accesarea fondurilor europene de coeziune şi a celor structurale. La San Sebastian s-a reamintit un fapt de o excepţională importanţă pentru ţările relativ recent intrate în Uniunea Europeană, între care şi România. În 2012, Spania şi Portugalia termină toate programele bazate pe fonduri europene. Pentru Spania a însemnat o perioadă de aproape 30 de ani în care a accesat şi utilizat fonduri europene. Agricultura modernă, autostrăzi, ba chiar şi 1/3 din investiţia totală în trenurile de mare viteză (un sondaj de opinie publică indică faptul că aceste trenuri reprezintă cea mai mare preferinţă a spaniolilor) au fost posibile datorită acestor fonduri. Prin urmare, aşa cum arătau două proeminente personalităţi spaniole şi europene, Joaquin Almunia şi Manuel Marin, România ca şi celelalte ţări din Europa Centrală se află abia în faza iniţială a integrării lor atât în ceea ce priveşte avantajele fondurilor europene, cât şi a marilor eforturi de adaptare la competiţia europeană. Dacă Spania a reuşit să primească an de an fonduri europene în valoare de 1% din PIB şi a realizat atât de multe, România, care va primi anual după 2012 (dacă e în stare) probabil chiar 4% din PIB, cât de multe ar putea realiza!

Dar ce ne facem că pentru fondurile europene ce i-au fost deja alocate în valoare de 17 mld. euro pentru perioada 2007-2012 situaţia arată atât de jalnic? Ce ne facem? Nu ne facem şi nici nu ne prefacem, ci chiar ar trebui să schimbăm ceva esenţial în politica naţională.

La Revoluţie am avut sentimentul că deschidem o mare poartă îndelung zăvorâtă pentru a lăsa viitorul să intre în casele noastre. Acum avem iarăşi nevoie să deschidem o poartă pe care au reuşit să o închidă politici greşite şi oameni incompetenţi şi aroganţi.