Luxul confiscat de kitsch

Sigla unui brand consacrat pe pieptul unui ins. În interiorul bluzei sale, eticheta îl dă de gol pe Gogu Măcelaru', nicidecum un creator străin. Consumatorul de lux din România e infectat tot mai mult de kitsch, iar bătălia dintre eleganţă şi kitsch pare fără de sfârşit. Câţi români se pot lăuda cu amintiri de lux, lux în sensul cel mai propriu?

Eleganţă, rafinament, somptuozitate. Pietre preţioase, haine elegante, pantofi unicat, castele mirifice, parteneri avuţi. Mai toată lumea visează la ele şi îi dispreţuieşte profund pe cei care le deţin. Simt că nu au destul şi ideea că le-ar putea pierde le face balamalele să tremure. Pentru unii, luxul ajunge obsesie, pentru alţii - violarea moralităţii şi chiar barbarie. Până la sugrumarea prin supralicitarea poftei materiale e cale scurtă. Aşadar, după îngrămădirea banilor, câştigaţi probabil din cariere bazate pe pungăşeli ori nici atât, cei care au seu la rărunchi îi sparg pe drăcovenii. Bunăoară, cristale din-acelea preţioase pe chiloţi, pe dinţi, pe botoşei, pe telefon, pe maşină. Totul trebuie să aibă cristale, diamante.

Odinioară, luxul era greu de obţinut şi se lega strict de bunurile materiale. În zilele noastre, lucrurile sunt mai simple, iar cei din clasa medie pun mâna mai repede pe produsele de firmă. Puţin spre deloc contează că inspiră dezgust, că frizează kitschul. Important e să-l aibă. Eticheta "face totul". De curând, unei tipe fudule care îşi fâţâia posteriorul într-un magazin preţios i-a fost atrasă atenţia că şi-a uitat eticheta pe dinafară. Neşovăielnicul răspuns citit pe buzele-i ţuguiate a urmat: "Nu am uitat-o. Eu am lăsat-o aşa!". Luxul capătă alte nuanţe, şi nu unele vesele. În această situaţie, e imposibil de dat o definiţie cât mai corectă luxului. Deşi bariera dintre cele două repere ar fi trebuit să fie puternic înţepenită, pare-se că cel dintâi a ajuns kitschul, de vreme ce luxul a fost confiscat de o scursură de ţopârlani.

Împărăţia kitschului
De unde să apuci kitschul, o temă atât de amplă? "Kitschul este ceea ce inspiră mulţimea; este clişeul care uneşte mulţimea împotriva individului autonom", dacă este să-i dăm crezare pastorului Andrew Shanks. Termenul denotă reproducerea ieftină a unui obiect valoros. E ca şi cum ţi s-ar vinde altceva decât ce ceri. Nu e doar prost gust, pentru că acesta se poate controla. E mai mult decât atât.

Drumul spre minunata lume a kitschului nu e deloc împleticit: se ia o ţoapă de 20 de ani, se îndeasă cu multă mojicie şi conştiinţă. Se aleg de la tarabele împăienjenite de materiale deghizate, care lasă senzaţia de surogat, o pereche de blugi gri cu o inscripţie pe spate a unei firme sonore şi o bluză neagră ale cărei litere aurii scrise pe "piept" ating dimensiunile capului ţoapei. Se amestecă cele două piese de rezistenţă pe fătucă, dar nu înainte de a-i atârna de urechi doi covrigi de tinichea. Pentru ca al său kitsch să devină de succes, se împodobeşte cu una bucată poşetă din lac roz, material scrijelit pentru a completa manichiura făcută cu mâna stângă, şi se presară uşor parfum furat pentru a înlătura izul de manea al ipochimenului.

"Mărcile cunoscute tind să devină ţinte ale producătorilor de fake-uri, iar cei superficiali, care doresc să depăşească o limită a «luxului», devin target-ul lor numărul 1, ţinând să sublinieze din răsputeri că «bluza este de la firma respectivă». Personal apreciez o persoană care este bine îmbrăcată, în haine de calitate, chiar dacă acestea nu poartă eticheta unui brand cunoscut", este de părere studentul Eugen G. Aşadar, păzea de kitsch!