Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un prieten îmi spunea, auzi, ia slăbeşte-mă, la noi criza ţine până iese ţuica de la anul. Până se culeg viile şi dă în clocot cazanul, toamna viitoare. La certitudinile mondiale răspundem cu certitudinile tradiţionale. Tragi de porc o lună-două, scoţi de-un miel la Paşti, o dai apoi pe verdeţuri, vine vara, mai stai cu burta la soare... Şi, din nou, culesul, cazanul. E un ciclu.
Un francez, profesor de economie şi editorialist la Le Monde, spunea la finalul unui interviu publicat şi în Jurnalul Naţional, că în Europa, în lume vor urma doi ani negri: 2009 şi 2010. Era o certitudine. Ezitări avea doar în privinţa duratei, nu cumva ca nenorocirea să ţină ani de zile ca în Japonia.
Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, este oarecum optimist, în 2009, România va avea o creştere între 3% şi 6%. Mult, puţin? Ce mai contează, e creştere. Problema esenţială a românilor sunt însă nervii. Să nu ne prindă dracii. Dacă n-ai o criză de fond, zice guvernatorul, o criză de nervozitate te face să-ţi baţi copiii şi să-ţi spargi de nebun vasele. Două opinii despre criză.
Vom intra şi noi în lumea pomenită de Cohen sau rămânem în continuare o ţară atipică, când altora le bine, nouă ne merge prost şi invers? Fiind în Europa, mi se pare firesc să colaborăm. Să participăm la criză fără nervi. Să nu ne batem copiii aiurea, sună sfatul lui Isărescu.
Un prieten îmi spunea, auzi, ia slăbeşte-mă, la noi criza ţine până iese ţuica de la anul. Până se culeg viile şi dă în clocot cazanul, toamna viitoare. La certitudinile mondiale răspundem cu certitudinile tradiţionale. Tragi de porc o lună-două, scoţi de-un miel la Paşti, o dai apoi pe verdeţuri, vine vara, mai stai cu burta la soare... Şi, din nou, culesul, cazanul. E un ciclu.
Moralul românului pare invers proporţional cu certitudinile mondiale şi temerile lui Isărescu. Ni se-nmulţesc şomerii, dar ne batem pe carduri. În câteva luni românii şi-au scos jumătate de milion de carduri, cumpărând în draci pe datorie. Dragostea de carduri a ajuns să bată funcţia şi gradul. La Timişoara, doi poliţişti de la circulaţie îţi cereau permisul, buletinul şi-ţi umflau cardul. I-a dat de gol camera de supraveghere, altfel ministerul lui Troacă te asasina cu comunicate indignate că-i faci praf imaginea.
În Obor, cea mai mare piaţă din România e o fojgăială mai tare ca în hypermarketuri, pentru că şi preţurile sunt cele mai mici. La măcelăriile din Obor, cea mai scumpă carne, de porc sau viţel, e 17 lei kilogramul. Mezelurile apetisante vândute direct de producător dacă trec de 20 de lei. Brânzeturile, la fel. Celebra telemea bulgărească a rămas la 11 lei kilogramul, în timp ce unele supermarketuri, văzând că se vinde bine, au scumpit-o. Să te ferească Dumnezeu de lăcomia lor. În Obor, preţurile sunt mici pentru că e marfă şi negustorii vor să vândă. Experienţa Oborului răspunde mirării cum de nu poate România să producă mâncare ieftină. Poate. Până nu dai de şmecheria preţurilor, de lăcomie, de negustoria teroristă.
Apropo de pilda cu Loganul lui Băsescu. În Parcul Stadionului Naţional, la patinuar, s-a improvizat o expoziţie a producătorului român, îmbrăcăminte, încălţăminte etc. Un târg cu produse ce amintesc de cooperaţia de odinioară. Găseşti şi chestii mai rafinate, aproape de stilul anilor 2000, dar majoritatea sunt haine sau încălţări asemenea celor vândute de magazinele săteşti în anii ’80. Impresia e că dacă ai îmbrăca mai multe din mărfurile de la expoziţie te-ai întoarce la revelioanele anilor ’80. Iar preţurile sunt ca peste tot, la turci, la chinezi. Metafora cu Loganul ţine atât timp cât nu se întoarce împotriva mea. Când cumpăr nu vreau să fac politică economică. Cumpăr pentru că produsul îmi trebuie, dar e şi bun, şi frumos. Dacă e făcut de mâna românului, cu atât mai bine. Dar nu pot încuraja negustorul să-mi vândă orice tâmpenie din patriotism. Se învaţă aşa. Vede că ţine, în scurtă vreme scumpeşte obiectul şi mă fraiereşte.
În sfârşit, viitorul depinde de politicile economice, declara guvernatorul. Mai precis, de următorul Parlament, de noul Guvern. Şi poate fi compromis de nervi. Cum a fost campania electorală, nervoasă. Între atâtea înjurături, bătăi şi spitalizări, românul a prins dexteritatea să voteze cu o mână şi să trosnească decisiv cu cealaltă.
În nebunia electorală şi spaima de nervi, surpriză. O voce calmă, pe telefonul fix de acasă: "Bună ziua, sunt Cristian Ţopescu, vă sun…". N-a urmat un dialog, ci spiciul unui robot care se prezenta Ţopescu. Candidatul Ţopescu. Ba, dacă nu eram atent, îi şi răspundeam, ca nătărăul care i-a zis robotului de la starea vremii săru’ mâna doamnă…
Nici nu conta de ce m-a sunat Ţopescu. M-am simţit relaxat, în starea de bine de dinaintea unei posibile finale glorioase, departe de criză, crize, politici…
