Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am scris cândva, în epoca socialistă, un poem numit Malaxorul. Porneam de la ceea ce mi se părea a fi aşa-zisa şcoală de partid către care se îndreptau oameni tineri din toată România ca să înveţe carte şi arta conducerii. Pe unii îi cunoscusem înainte de a fi devenit cursanţi la respectiva universitate politică. Îi preţuiam pentru dotarea lor intelectuală, pentru prospeţimea observaţiilor de viaţă, pentru foamea de cunoaştere şi chiar pentru dorinţa de a deveni cineva în societatea românească a timpului respectiv. I-am întâlnit după ani şi ani, mulţi schimbaţi în rău, temători de a mai vorbi, rigizi în opinii. Sigur, nu erau toţi aşa. Unii sunt chiar şi astăzi intelectuali valabili. Despre ceilalţi, însă, am crezut că nu sunt decât nişte cazuri în schimbare în rău a oamenilor prin caracterul şcolii pe care o urmaseră. Cu timpul, m-am convins că există o linie de producţie special inventată pentru a lua oameni diferiţi şi a-i transforma în nişte roboţi previzibili, programaţi. Parcă se îmbrăcau toţi la fel, după absolvire, parcă ar fi gândit în mici blocuri prefabricate, parcă se temeau de viaţă cu provocările ei imprevizibile. Şi, mai presus de toate, senzaţia de terci unanim.
MALAXORUL
Flăcăi fără de seamăn şi fete minunate
Venind de pretutindeni, gândind la lucruri mari,
Iradiind putere, curaj şi sănătate
Se-adună într-o şcoală cu stranii cărturari.
De fapt, nici nu-i o şcoală, cât e o forfecare
Şi nu e forfecare, cât e un malaxor
În care intră omul, divers, ca fiecare,
Şi se trezeşte parte din pasta tuturor.
Din malaxorul care amestecă persoane
Şi le transformă-n terciul vâscos şi unanim,
Din care ies homunculi bolnavi de-un fel de toane,
Din care ies aceia pe care nu-i iubim.
Diverşi erau în clipa intrării în cetate,
Frumoşi ca nimeni alţii, incendiaţi de dor,
Şi-acum sunt repetarea, cu mâinile legate,
A tipului pe care îl iau din malaxor.
Sunt circumspecţi cu toţii şi nu mai cred în oameni,
Ce-i omenesc le pare hilar şi chiar suspect,
Transformă somnul însuşi într-un sever examen,
Întreaga lor lucrare nu are obiect.
S-a dus copilăria, o uită îndărătnic,
Părinţii nu există, decât ca un dosar,
Lor frica le e mamă şi crima le e sfetnic,
Îşi văd copiii proprii din ce în ce mai rar.
Mai sus vor să ajungă pe orice fel de cale,
Trădând, minţind cu ură, dar fals principial,
În faptă, fiecare îşi vede de-ale sale,
Ei nici nu cred în mare atât cât cred în val.
Un malaxor îi trage în fiecare noapte,
Degeaba o schimbare în ei ai să încerci,
Din teamă, neruşine, cinism şi praf de lapte
Tot va ieşi acelaşi bolnav şi vânăt terci.
Şi vor pleca pe sate, pe căi şi pe oraşe,
Vor umple lumea toată cu măzărichea lor,
Cortegii infernale, lăcuste uriaşe,
Ieşite fantomatic, mereu, din malaxor.
E-un malaxor sinistru, făcut să nu mai lase
Pe nimeni să existe în felul lui firesc,
Întâi le ia conştiinţa şi-ale spinării oase
În care demnitatea şi dragostea trăiesc.
Ca la o garderobă sinistră a-ngropării,
Aşa se intră-n raza acestui malaxor
Ce fără milă rupe vertebrele spinării
Şi-apoi le-aruncă-n sine, neant anulator.
Aflăm că se lărgeşte, că-i vine-ntăritură
Să se opună, zilnic şi cinic, tuturor,
Se fac tot mai grozave sectoarele de ură,
Chemând întreaga lume să intre-n malaxor.
Şi, vai, feciori de-aiurea, cu alte obicee
Şi fete fără seamăn ce nici gândeau la soţi,
Aşa e reţetarul, bărbat lângă femeie,
Şi malaxorul care îi face terci pe toţi.
Din iubirea faţă de libertate şi de pluripartitism, am crezut la sfârşitul anului 1989 că malaxorul se va desfiinţa. Ce rost ar mai fi avut producţia lui de roboţi limitaţi şi rigizi? Şi n-a fost aşa. Şi nu e aşa. După încercări de a se reface sub faldurile roşii, iată că şi-a intrat în rol Malaxorul Portocaliu. Şef de producţie nu e altul decât dl Traian Băsescu. I-au trecut prin mână persoane diverse, caractere diferite, temperamente diferite, şcoli de gândire diferite. Cât de vioi şi simpatic părea acum câţiva ani Emil Boc, camaradul de mic litraj al stângii democrate din acea vreme. Cum se opunea el abuzurilor şi abdicărilor de la omenie! Cum era el pornit împotriva tuturor erorilor pe care astăzi le practică, parcă drogat, robotizat în orice caz, incapabil măcar de o idee originală, clămpănind din penumbra preşedintelui Băsescu adeziuni la spusele acestuia! Nu i-a trebuit decât o scurtă şi pofticioasă trecere prin malaxorul din cabinetul prezidenţial. Şi iată ce banalitate de om a ieşit! Dar atâţia alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi s-au înscris în legiunea portocalie, şi-au construit capete pătrate, răspund superficial şi cinic la întrebările oamenilor care i-au ales, şi-au cedat vertebrele spinărilor cauzei terciului portocaliu, au părăsit orice logică şi se conduc numai după mirosul banilor şi după setea de putere. Şi calcă în picioare cu nesimţire drepturile legitime ale oamenilor.
Unii dintre ei nici nu trebuie să intre în malaxor, pentru că vin gata amenajaţi, gata zdrobiţi, dispuşi la orice. Un caz aproape clinic de frângere a şirei spinării îl reprezintă recenta atitudine duplicitară a preşedintelui Băsescu, în legătură cu vârsta de pensionare a femeilor. Democrat-liberalii l-au auzit bine pe şeful lor când a susţinut cu tărie şi pasiune în Parlament că şi femeile trebuie să se pensioneze tot la vârsta de 65 de ani, ca şi bărbaţii. Până aici, atitudinea majorităţii băsiste e doar oportunistă. Aşa a zis şeful, aşa facem. Numai că, după două săptămâni, având acest şef de citrice nevoie de un pretext ca să întoarcă legea în Parlament şi să evite ameninţatrea cu suspendarea, el a cerut ca vârsta de pensionare a femeilor să fie de 63 de ani. Şi malaxorul a încuviinţat. Democrat-liberalii s-au întrecut în aprobarea entuziastă şi a ideii prezidenţiale. De aici încolo nu mai e vorba de simplu oportunism, ci de frângerea şirei spinării. Aşa ceva nu se întâmplă nici în ultimul copac din Balalunga. Numai Emil Boc a avut o întârziere pe tract şi a prevăzut că în viitor tot soluţia ca bărbaţii şi femeile să iasă la pensie la aceeaşi vârstă va fi îmbrăţişată de opinia publică. Dar micul robot de bucătărie spune că Parlamentul e suveran şi va hotărî cum crede el de cuviinţă. Ce crede ţara nu mai contează. Malaxorul Potrocaliu a devenit instanţa supremă a democraţiei de mlaştină.
Reînvie malaxorul, matriţa e în sine,
E un coşmar pe care şi mamele îl ştiu,
Roboţii şi-i formează cum ştie el mai bine
Din lungile emisii de terci portocaliu.
Roboţi fără de suflet, homunculi de chiuvetă,
Fac teoria jertfei întregului popor,
În timp ce ei lucrează, cu arma lor secretă,
La sumbra lor avere, la conturile lor
Portocalie zare de capete pătrate,
De slugi nevertebrate ce zic într-una Da
Rămâne malaxorul, mai mare peste toate,
Iar oamenii sunt terciul bolnav ce va urma.
Se stinge diferenţa, în malaxorul cinic,
Oriunde o ieşire spre om ai să încerci,
A mai vorbi de oameni e-un caz aproape clinic,
Căci totul se învârte între roboţi şi terci.
Citește pe Antena3.ro
