Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este lesne sesizabilă la dl Ilie Sârbu, noul ministru al Agriculturii - poate este credinţa domniei sale, poate este o abordare considerată productivă! -, insistenţa de a se raporta la fondurile europene atât ca un fel de indicator al modului în care merg treburile în sector, cât şi ca un fel de reper în funcţie de care vor avea loc şi dezvoltarea agriculturii în România, şi mântuirea satului românesc.
Este, de altfel, după cum se poate constata, o tendinţă mai generală în lumea politică actuală de a se atribui fondurilor europene puteri tămăduitoare miraculoase pe linia salvării din noroiul crizei din prezent, precum şi pe linia propăşirii României în lumea bună.
Nu este însă deloc sigur că dezvoltarea agriculturii şi propăşirea satului românesc vor veni vreodată (cândva, nu se ştie când!), dar este sigur că, dacă vor veni, vor veni nu de la Uniunea Europeană, ci de la schimbări de aici, din interior. Dacă nefericiri majore nu se vor petrece în frământata Europă, va exista, desigur, un efect de antrenare din partea Uniunii Europene, care se va resimţi în timp, în 30-40 de ani, şi în România. Dar o schimbare la faţă a agriculturii şi a satului românesc întreprinsă de bani europeni constituie o poveste de adormit copiii din leagăn! O poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene!
Hai să fim realişti! Pe termen scurt şi chiar mediu, banii europeni nici nu pot fi luaţi în considerare. Din punct de vedere "fizic" nu se poate ajunge la ei. Durează ani de la o eventuală idee până la folosirea efectivă a banilor. Trebuie să scrii un proiect, apoi acesta trebuie "birocratizat în spirit european" şi abia după aceea banul poate fi "accesat". Cineva trebuie însă să aprobe proiectul. Este vorba despre o structură guvernamentală românească. Şi, ca atare, nu există nici o garanţie că aceasta este un arbitru bun, imparţial. Şi dacă nu cumva mai degrabă totul se află astfel la liberul arbitru! Banii pentru consultant s-ar putea ca urmare să fi fost degeaba cheltuiţi, chiar dacă proiectul este bun. Iar în cazul ipotetic că proiectul a fost aprobat, trebuie să găseşti bani pentru finanţarea integrală a acestuia şi nu numai pentru cofinanţarea care îţi revine, pentru că banii europeni vin doar apoi, sub formă de decontări.
Dacă aceasta este procedura standard, este de înţeles că structuri din mediul rural n-au nici o şansă de a trece de toate furcile caudine. În plus, acum totul este blocat! Căci băncile nu mai oferă credite. "Accesarea" banului european a devenit aproape degeaba, pentru că necreditarea de către bănci blochează de fapt utilizarea lui propriu-zisă.
Nici măcar pentru banul european distribuit direct sub formă de subvenţii nu există garanţii de utilizare, deşi procedurile sunt mai simple. Vreo 400.000 dintre cei eligibili să primească aceste subvenţii au renunţat deja în 2008 să mai "aplice", cum se spune în jargonul fondurilor europene, pentru că se săturaseră s-o plimbe de zeci de ori de la sat la oraş şi să suporte de tot atâtea ori controale peste controale din partea celor care, dacă tot nu le iese nimic pentru buzunarul propriu din acest tip de bani europeni, măcar să se dea mari! Şi să nu ne facem a nu vedea că, deşi cam o treime din agricultori pe ansamblul Uniunii Europene sunt ţăranii români, subvenţiile la care aceştia sunt îndrituiţi potrivit mecanismelor comunitare reprezintă doar 5% din cele acordate în total agricultorilor "europeni"!
Să nu ne amăgim! Cifrele sunt nu numai reale, dar nici măcar nu sunt întâmplătoare, ci exprimă o opţiune deliberată. Ajutorarea ridicolă a ţăranului român prin comparaţie cu restul agricultorilor europeni îl va împinge vrând-nevrând să iasă din joc. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru responsabilii Uniunii Europene, care vor putea consemna astfel o dublă reuşită: forţarea unor aparente performanţe în agricultura din România, dar prin disponibilizarea de lucrători, şi nu prin creşteri de producţie, care ar pune în pericol pe cei care au ocupat deja poziţiile de furnizori agroalimentari comunitari.
