Mardeiaşul din Deal

“Vino să discutăm noi doi, las-o pe fiica mea în pace !” s-a auzit deunăzi, dinspre Cotroceni, un şuierat lugubru. Cerul s-a înveninat pe loc şi-un miros fetid a împuţit aerul din jur. Maidanul politic s-a lăţit obscen, lacom să-şi arate întreaga-i urâţenie. De acolo, dintre boscheţi, s-a ivit spumegând Mardeiaşul din Deal. Îl zgândărise iarăşi “omul mic” din Victoria, căruia i se năzărise să scotocească în actele notariale ale familiei prezidenţiale. Ce vreţi, toane de “procuror mediocru” ! Ei bine, insolenţa asta l-a înfuriat straşnic pe ăl mai suspendat şef de stat din lume. Cum adică, în atâţia ani de despotism democratic nu l-a deranjat nimeni şi s-a trezit unul ca Ponta să-i bârcăie afacerile sulfuroase ? Chiar aşa, curată lovitură de stat, o aud parcă răcnind prin vălătucii candrii pe duduia Monica. Argaţii cu gura au sărit şi ei, speriaţi că stăpânul lor ar putea să-şi piardă puterile discreţionare. Un mare tărăboi s-a iscat în mahalaua de la marginea Europei Unite şi de aceea mă aştept ca raportorii bruxellezi să ne încondeieze rău în procesul verbal de cooperare şi verificare. Pretextul ţinerii noastre dincolo de şanţul Schengen este astfel pregătit, colonia nu s-a învrednicit să-şi şteargă mucii de la nas şi să-şi taie unghiile murdare. Orice am face, nu vom fi pe placul ălora de afară, zahărul e pe terminate, pe când biciuri sunt din belşug. Aşa că răbdăm de foame şi suportăm loviturile primite pe şalele încovoiate. Ne-am obişnuit deja, istoria nu ne-a pomenit altcumva. Îngenuncheaţi şi umili.

“Vino să discutăm noi doi...”, îmi răsună în minte vorbele scuipate printre dinţi de cel care trebuia să ne fie preşedinte, iar nu mardeiaş. Şi-mi aduc aminte de Primarul General cu acelaşi nume de ocară pornit să-i tragă un cap în meclă arabului din Crângaşi. Se întâmpla demult, pe vremea sistematizării urbei, numai că se foloseau pumnul şi înjurătura, nicidecum rigla şi compasul. Edilul capitalei, după luptele de stradă cu sindicaliştii din Transporturi, simţise nevoia să se răcorească niţel şi plecase cu alai pe tarlaua cu dughene. I se nimerise în cale un negustor obraznic şi de aici daravera. Mai apoi, caftangiul i-a ars o cazma puştiului ploieştean şi să te ţii ce dezbateri a stârnit teoria pixelului albastru. Ehe, şi de atâta teorie nu s-a mai zărit palma agresorului, o dosiseră alde Funeriu şi ceata de lingăi simbriaşi, cot la cot cu acoperitorii acoperiţilor de peste tot.

“Vino să discutăm noi doi ...”, răspunde ecoul României învrăjbite şi ireconciliabile. Insul malefic a însămânţat ură pe un pământ fertil în gâlceavă şi pizmă, l-a otrăvit definitiv. Fiecare cuvânt pe care îl rosteşte pustieşte şi schilodeşte buna cuviinţă, buna rânduială. Sudalme grele îi însoţesc trecerea prin destinul sângerând al ţării. Pumnul şi insulta îi desenează blazonul de bătăuş politic, într-o vreme a răfuielilor fără sfârşit. Sterile şi neruşinate. Cândva, în tinereţea petrecută pe mări şi oceane, mateloţii indisciplinaţi îl cărau în spate pe şeful zurbagiu, devenit moşier de Nana, şi zău de crâcnea careva. Legile de pe punte sunt aspre şi vai de cei care le încalcă. Comandantul are drept de viaţă şi de moarte acolo, ai de ales între el şi rechinii din apele reci. Astăzi, îl purtăm în spinare pe căpitanul de ieri şi de vrem să-l aruncăm alături suntem beşteliţi de figurile simandicoase ale Occidentului. Cică periclităm ordinea de drept şi atentăm la valorile sacrosancte ale democraţiei capitaliste... Shit !