Sărbătoresc azi optsprezece ani, de când scriu şi public un articol zilnic. Mai bine zis, cel puţin un articol zilnic.
S-ar putea să fie optsprezece ani, trei luni şi două săptămâni ori chiar mai mult. Nu mai ţin minte exact ziua când a început nebunia asta. Tot ce ţin minte e că rubrica din România liberă se chema "Dus-întors" şi că subiectul de fiecare zi era pe atunci Ion Iliescu. Ziua ziaristului începea cu Ion Iliescu, la fel cum începe azi cu Traian Băsescu. În Gara de Nord încă se mai găsea un panou-reclamă uriaş pe care scria "Nici o zi fără peşte oceanic."
Regula dintâi a articolului de ziar e că şi cel mai bun articol durează numai o zi. Am scris şi publicat circa - Doamne, iartă-mă! - 3.000 de articole, a căror durată n-a fost decât prin excepţie mai mare de o zi. Cinstit vorbind, durata a jumătate din ele n-a fost mai mare de câteva minute, cât a însemnat cititul şi uitatul pe loc. Câteva sute din aceste articole, fiind povestiri ca toate povestirile, fie acestea şi foarte scurte, ca ale lui Borges, Cehov, Julio Cortazar şi Caragiale, au devenit cărţi.
De ce am scris eu 3.000 de articole şi de ce continui să le scriu? Pentru că n-am încotro. Nu fiindcă altfel n-aş avea din ce trăi, ci pentru că îmi place ceea ce fac. Nu-mi impune nimeni nici ce să scriu, nici cât şi nici cum. E un fel de a nu avea încotro, pentru care am optat şi pentru care îi mulţumesc soartei. Probabil că aceasta ar trebui să fie definiţia corectă a talentului: să nu ai încotro de plăcere. Nu plăcerea în sine de a scrie, ci plăcerea de a comunica liber. Să plăteşti când e de plătit doar pentru prostia ta şi pentru mediocritatea ta, nu pentru prostia colectivului de oameni ai muncii şi pentru mediocritatea mediului în care-ţi duci zilele.
Când i-am spus unui cardiolog că scriu un articol pe zi de optsprezece ani el mi-a zis că asta se tratează, uneori cu rezultate sesizabile. Scrisul la cotidian, prin urmare, poate fi considerat o boală, dacă nu chiar o dependenţă aparte pe viaţă. Dacă-mi aniversez cele 3.000 de articole, fără să invit pe nimeni la eveniment, nici măcar un şef de partid cu pretenţii la preşedinţie, e pentru că de fapt e vorba de o cifră ca oricare alta, nu de un eveniment. În lume, miliarde de oameni muncesc zilnic până dau în brânci şi nu fac din munca lor o chestiune de talent şi un prilej de şampanie. Sunt, prin urmare, un muncitor norocos, care-şi iubeşte meseria. Norocul aceasta profund democratic, de a putea scrie zilnic ce tocmai îţi trece prin cap, doar cu oprelişti gramaticale, logice şi de imaginaţie, are şi un inconvenient: când o zi nu te aşezi la maşina de scris, doare. Ai sentimentul că eşti pândit din umbră, că e cineva suprem care ştie că nu ţi-ai făcut datoria. E ca şi cum, după ani şi ani de maximă corectitudine, lipseşti o zi de la servici, fără să te poţi scuza, fără să te poţi explica. La fel se întâmplă şi când te epuizezi psihic şi scrie doar mâna, nu şi mintea: ai o senzaţie netratabilă de vinovăţie, simţi că ai păcălit cititorii, că te păcăleşti pe tine.
Uneori e şi mai rău: simţi că nu mai poţi, că rolul tău în piesă s-a terminat şi că trebuie să priveşti finalul, când se împart aplauzele, din sală. Am avut multe momente de cumpănă, în aceşti optsprezece ani, dar cel mai mult m-am gândit la o vorbă a lui Ion Iliescu, atunci când, într-un scurt dialog recapitulativ, i-am spus că am scris numai despre dânsul vreo două sute de articole. În vremea asta, mi-a zis cu un fin reproş melancolic fostul preşedinte, unii s-au ocupat de lucruri mai importante şi au făcut averi.