Marea evadare

Desi Romania intra in Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007, romanii au gasit de multa vreme drumuri mai scurte spre batranul continent. Meseriasii repara drumuri si fac case, culegatorii aduna capsuni, asistentele medicale parasesc in masa spitalele romanesti pentru locuri de munca platite de opt sau de zece ori mai bine, "pestii" si "fetele" fac afaceri manoase la Cupa Mondiala, tinerii capata burse transformate de multe ori in locuri de munca din domenii hi-tec, lautarii bucura cafenelele Mediteranei sau metroul parizian, cersetorii sunt o mana vesnic intinsa spre civilizatia europeana.

Ca tara, Romania a avut de parcurs un drum anevoios pana la aderare si mai are in fata un drum si mai greu pana la integrare. Ca persoane, romanii patrund voios oriunde isi pun in gand sa patrunda. Cu acte in regula, daca e rost de acte in regula. Fara acte, daca nu se poate altfel. Cu trenul, cu autocarul, cu containerul. Pe jos.

Emigrarea masiva a fortei de munca e un moment natural din evolutia oricarei economii care chiar vrea sa evolueze. E ceva inevitabil. Au trecut prin asta in ultimele decenii si italienii, si spaniolii, si grecii, si portughezii, popoare care azi primesc forta de munca din afara sau asista neputincioase cum ea navaleste peste ei, oricum. De aceea, nu fenomenul celor care cauta cu indarjire un loc de munca mult mai bine platit decat ceea ce pot primi acasa mi se pare relevant. Mult mai semnificativa mi se pare o stare de spirit aproape generala, pe fondul careia noi trecem la integrarea europeana.

Pentru romanul obisnuit, mai ales pentru cel tanar, Marea Integrare este Marea Evadare. In vreme ce guvernantii incep sa vorbeasca, tarziu, despre o constructie pe care o avem de facut impreuna, auditoriul isi face linistit bagajele. Sau se gandeste obsesiv la ele.

Toate sondajele din ultimii ani arata ca posibilitatea de a gasi de lucru "afara" este principala semnificatie pe care o acorda cetatenii romani integrarii. De aici, doua concluzii care ar trebui sa puna pe ganduri strategii marilor proiecte de la Bucuresti:

In primul rand, romanii nu par dispusi sa participe la valorificarea fondurilor de dezvoltare ce vor veni in anii urmatori la ei in batatura. Ei prefera sa obtina un loc mai cald in bataturi deja asezate si dezvoltate.

In al doilea rand, emigrarea, chiar temporara, este o solutie cu un grad ridicat de provizorat si necunoscut. Dar ea e preferata, adeseori, solutiilor de acasa, care, cel putin teoretic, presupun mai multa siguranta si asezare. Oare si pentru ca aceste solutii sunt necunoscute sau chiar nu exista inca?

La baza acestei atitudini sta o indelung exersata cultura a neincrederii. Europa economica se vede bine pana la frontierele noastre. Inauntrul fruntariilor e un alt joc. Vin bani, dar cine si cum va "profita" de ei? In cat timp se vor dezvolta proiecte? Chiar sunt constienti cei care conduc tara de aceasta oportunitate istorica? Sunt suficienti cei care se pricep la acest "joc" nou?

Viitorul de tip european al Romaniei ramane o nebuloasa, in vreme ce prezentul ei balcano-bizantin e o certitudine trista. In ultimii doi ani, mai mult ca oricand si mai aproape ca oricand de portile Europei, problema nationala a fost cine conduce tara, sau partidele, sau diversele institutii, nu cum sa ne dezvoltam mai rapid. Cum sa cerem, atunci, incredere oamenilor care isi fac zoriti valizele?

Poate ca "dracul nu e atat de negru", dar situatia se poate agrava daca ratam ocaziile pe care ni le asaza in fata urmatorii ani. Nu toti tinerii care spun ca vor sa plece vor pleca, multi dintre cei care lucreaza acum afara vor reveni, banii trimisi de ei acasa conteaza si multi ar prefera, in continuare, sa o duca bine aici si nu aiurea. Pentru o scurta perioada de timp, de acum inainte exista resurse ca sa putem reconstrui increderea in "acasa". Daca vom continua insa sa facem ce facem acum, ea o sa dispara pentru cel putin o generatie. Aderarea e un bun prilej sa facem nu numai autostrazi, ci si un nou contract social intre cei care conduc si cei condusi. Un contract romanesc, dar cu clauze europene.