Maria, regina Marii Uniri

S-au împlinit, săptămîna trecută, 70 de ani de la moartea Reginei Maria a României. Evenimentul a trecut aproape neobservat, deşi ne pregătim să aniversăm nouă decenii de la înfăptuirea României Mari

S-au împlinit, săptămîna trecută, 70 de ani de la moartea Reginei Maria a României. Evenimentul a trecut aproape neobservat, deşi ne pregătim să aniversăm nouă decenii de la înfăptuirea României Mari. Dar poate că, într-un an electoral, nu vom avea timp să ne amintim cum se cuvine nici măcar de cel mai fast moment al istoriei noastre.

Şi, totuşi, toate tribulaţiile Elenelor recente devin penibile şi insignifiante chiar şi numai în apropierea umbrei suveranei care a fost printre principalii artizani ai Marii Uniri. Într-o epocă în care femeile nu aveau drept de vot, Regina Maria a reuşit să-şi pună în slujba ţării extraordinarul instinct politic şi geniul diplomatic. A cîştigat respectul tuturor traversînd – cu demnitate, tenacitate şi curaj – momente de criză cumplită. Tragedii personale şi tragedii naţionale s-au suprapus adeseori în viaţa soţiei lui Ferdinand cel Loial. Ca în acel noiembrie 1916, cînd ultimul născut al Mariei, Principele Mircea, murea de febră tifoidă la numai 3 ani, în timp ce trupele germane se apropiau inexorabil de Bucureşti. "O mamă cu sufletul zdrobit şi o regină învinsă" a părăsit atunci Capitala, refugiindu-se în Moldova. Au urmat doi ani de coşmar, de umilinţe şi de privaţiuni, în care viitorul României părea la fel de sumbru ca cel al familiei sale regale. În aceşti doi ani, cea mai frumoasă suverană din Europa acelui timp şi-a cîştigat porecla de "mamă a răniţilor", organizînd spitale de campanie pe linia frontului şi dedicîndu-se neobosit operelor caritabile.

Regina Maria şi-a dovedit tăria de caracter în momentele de groaznică restrişte, cînd totul părea pierdut, dar mai ales în cele de victorie. Succesul nu a făcut-o niciodată să-şi piardă capul. Detesta aroganţa învingătorilor şi avea înţelepciunea să ştie că, mai devreme sau mai tîrziu, nedreptăţile se răzbună. Este relevantă o însemnare din jurnalul său, datată 10 mai 1919: "În interiorul meu era o anume tristeţe. Cred că sînt deprimată citind condiţiile puse Germaniei. Cele mai crude ceasuri din viaţa mea au fost cele în care am citit condiţiile de pace pe care ei încercau să ne oblige să le semnăm. Am fost atunci la un pas de nebunie, iar acum rolurile s-au schimbat şi condiţiile care li s-au pus sînt îngrozitoare – este o distrugere totală şi sistematică a Germaniei; ei au păcătuit groaznic, dar totuşi nu cred că ţările aliate au dreptul moral de a distruge complet o altă ţară doar pentru că le stă în putere. Nu sînt de acord cu ferocitatea condiţiilor; eu, care cunosc cumplita agonie a acestui lucru, nu pot fi de acord. Nu-mi place răzbunarea, mă înspăimîntă, mă întristează. Nu-mi dau seama cum pot fi fericite alte naţiuni avînd în sînul lor o mare prăpastie, o plagă îngrozitoare care face să clocotească o imensă furie dezlănţuită împotriva stăpînitorilor şi opresorilor...". Temerile Reginei Maria s-au dovedit corecte.

Din nou, dramele istoriei europene se reflectau direct în istoria personală a Reginei României. Era şi firesc, avînd în vedere că bunic matern îi fusese Ţarul Rusiei, iar bunica paternă condusese imperiul Britanic la apogeul lui. Revederea Mariei cu mama sa în toamna lui 1919 nu a fost lipsită de tensiuni: "Fusesem pe poziţii diferite în timpul războiului... fiind învingătoare, am o situaţie deosebit de delicată. Port rochiile cele mai simple, sînt atentă să o las pe ea să decidă toate lucrurile, să fie servită prima, să dea toate ordinele...". O altă însemnare din jurnal sintetiza: "Nu este întotdeauna un sentiment plăcut să fii victorios, zdrobeşti prea multe inimi".

Tactul şi inteligenţa au ajutat-o pe Regina Maria să influenţeze decisiv soarta României la Conferinţa de Pace de la Paris şi să obţină de la liderii marilor puteri concesii la care diplomaţii noştri nu mai sperau. Şi, totuşi, au mai urmat pentru ea multe dezamăgiri amare. Observator lucid al scenei politice româneşti, suverana nota la 20 noiembrie 1919: "La ora 12:00 am deschis primul nostru Parlament pentru România Mare şi Unită. A fost un moment solemn, dar totuşi inima mă durea. Românii noştri nu erau uniţi aşa cum ar fi trebuit să fie; lumea după război nu se arătase la înălţimea eroismului desfăşurat în timpul giganticului efort de a cîştiga. Am cîştigat, dar lumea a rămas mică, sordidă, lacomă şi egoistă. Se subminează unul pe altul, sînt invidioşi şi egoişti, lacomi şi meschini în scopurile lor. Puţini, foarte puţini se ridică deasupra mocirlei, cu idealuri curate şi dorinţe spre bine. Aceasta m-a făcut tristă în această zi de care ar fi trebuit să fie una de glorie şi de satisfacţie". Se pare că România nu s-a schimbat prea mult în cei aproape 90 de ani care au trecut de atunci. Din păcate, lideri de talia Reginei Maria nu au mai apărut.