Marian Iancu, sclav sau dictator

Marian Iancu redevine gălăgiosul numărul unu din fotbalul mitic. A urmat el o cură de slăbire a tonului în perioada cât Tender mima apucături patronale pe la Timişoara, după care a revenit spectaculos recuperând în greutatea zgomotoasă care l-a consacrat. Încălzirea şi-a făcut-o prin lătrătura la adversarii din campionat, ăia mai neprietenoşi. Apoi, în sosul hârjoanei de uzură a început să tăvălească fleicile consistente din repertoriu. Depunctarea Politehnicii, conflictul perpetuu cu federaţia şi demiterea lui Dusan Uhrin i-au oferit lui Marian Iancu prilejul unor vocalize de toată fala.

Exersarea mâniei în pledoaria de contestare a depunctării Politehnicii i-a prins bine. Pe de o parte, Marian Iancu a negociat astfel, cu mare abilitate, suportul deloc neglijabil al suporterilor timişoreni. Pe de altă parte, jucând cartea maximei revolte, Marian Iancu a urmărit şi a reuşit să camufleze perfid erorile pe care singur le-a comis în escaladarea conflictului soldat cu sancţionarea clubului. Povestea e simplă. La începutul marilor afaceri preconizate la Timişoara, cu numai două sute de mii de euro Marian Iancu ar fi putut sătura poftele săracului Zambon, fostul patron al clubului. Suma respectivă, mare în sine, era infimă în raport cu planurile multimilionare afişate de noul patron al echipei. Şi, atunci, orice om de bună credinţă se poate întreba de ce nu a achitat Marian Iancu respectivul chilipir pentru a scăpa definitiv şi pentru totdeauna de nepricopsitul Zambon şi de toate hangaralele ulterioare. Răspunsul a fost oferit de Marian Iancu. El a declarat că nu a fost vorba de sărăcie, de strâmtoare financiară, iar vreo intenţie de ţeapă nu figura nici în cele mai urâte vise. Pur şi simplu Marian Iancu a fost subaltern dorinţei suporterilor. Ei, suporterii, orgolioşi fiind, nu i-au dat voie, ba chiar i-au interzis lui Marian Iancu să onoreze financiar pretenţiile renegatului Zambon.

Tremurul bine simţit din vocea lui Marian Iancu, atunci când vorbea el despre suporteri, a făcut din noi nişte creduli fără cusur. Şi aşa am rămas o lungă perioadă de timp, până când Marian Iancu a decis să-l demită pe Dusan Uhrin. Hotărârea lui Marian Iancu de a se debarasa de antrenorul ceh a stârnit valuri de revoltă în rândul suporterilor timişoreni. Dar patronul n-a mai fost dat la întors de vocea poporului. A rămas neclintit în decizia sa. Oare să-l fi prins îngheţul în respectiva poziţie? Mă refer la îngheţul sentimental, că de cel caloric nu putea fi vorba câtă vreme demiterea lui Uhrin nu a coincis cu tăierea gazului. Când este adevărat Marian Iancu? Atunci când pozează în sclav al galeriei sau atunci când se manifestă dictatorial? Răspunsul intră în logica elementară a faptei. Marian Iancu este adevărat atunci când nu minte, când nu recurge la şmecherii ieftine pentru a se deroba de vinovăţiile care-i aparţin. Iar cu gălăgia nu mai păcăleşte pe nimeni. Este deja citit în apucăturile sale.