Marian Nazat: Umilinţă la Poarta "Marelui Licurici"

Ca să ajungi în "inima democraţiei  planetare" e musai, se pare, să înghiţi o umilinţă nemeritată şi degradantă, aici la buza Orientului. Ori, poate, autorităţile americane au calculat că o astfel de "procedură" îi va face pe mulţi să renunţe la visul de a traversa Oceanul. Să le iasă pe nas îndrăzneala de a tânji la laptele şi mierea aflate din belşug în băcănia Unchiului Sam. Oare şi supuşii zănaticului domn Bush or suporta, asemenea nouă, înjosiri similare pentru a vizita România?

E dimineaţă, devreme. O dimineaţă ponosită de toamnă, rece şi umedă. Bucureştiul s-a zgribulit sub cerul ostil, de-un albastru sticlos, şi cerşeşte o mângâiere solară. Dincolo de "Intercontinental", pe trotuarul de peste drum s-au strâns vreo douăzeci de oameni.

Stau muţi şi priveghează în faţa unui grilaj improvizat dintr-un cadru metalic. Îşi mută echilibrul de pe un picior pe altul şi se luptă cu nerăbdarea mereu crescândă. De "barieră" se apropie un individ cu un tabel şi dă citire câtorva nume.

Cei aleşi se reped cu paşapoartele-n mână şi le înmânează "trimisului special" al puterii mondiale. Care le deschide tacticos, le notează pe o hârtie şi dispare grav, conspirativ chiar. După câteva minute revine, şi cei deja enumeraţi sunt mânaţi într-un ţarc lung, acoperit cu plexiglas. Se formează la repezeală un şir, doi câte doi, în aerul rarefiat al începutului de zi. Din clădirea învecinată apare, mestecând chewing gum, o matahală cu pistol la brâu şi comandă scurt: "Următorii doi!". Âştia (eu sunt unul dintre ei) se conformează, ca la "diribau", şi-o iau iute într-acolo. Înspre Consulatul SUA adică. Îndărătul uşii te întâmpină alt pistolar, cu uitătură "blândă" şi "primitoare". Te scanează crunt, de parcă l-ai fi înjurat de mamă. Îţi goleşti buzunarele, te uşurezi de centură şi ceas, le pui pe-o tavă şi treci prin filtrul preventiv. "Luaţi loc în sala de aşteptare!", porunceşte ferm un voinic la fel de "blajin", rumân de-al nostru, ca şi ceilalţi agenţi de pază. Pe un perete e agăţată o plasmă propagandistică, cu imagini din America.

"I am american!", zice fălos fiecare ins filmat dinadins, în toate accentele şi culorile de seminţii, în pestriţeala aceea etnică de care americanii sunt nespus de mândri. Wonderful!

Actorii de ocazie îşi rostesc patriotic replica şi rânjesc cum numai în Lumea Nouă se obişnuieşte. Larg şi cu dinţii dezveliţi până la gingii. Zâmbetul acela fals şi fad, aidoma hamburger-ului. Flăcăul de veghe se iveşte din nou şi ne îndrumă milităros spre ghişeul 8, la amprentare. Ne încolonăm fără să crâcnim pe culoarele precis delimitate şi ne lăsăm impresiunile digitale pe dispozitivul electronic. De acum suntem cetăţeni universali, nişte formule dactiloscopice în baza de date a întregii omeniri. Precum borfaşii de gang. Sunt fericit ca-n prima zi de scarlatină! "Luaţi loc în sala de aşteptare!", răsună cazon vocea altui supraveghetor încruntat. Ne aşezăm resemnaţi pe scaune, dar nu pentru mult timp, căci suntem iarăşi înşiruiţi, de data aceasta la geamlâcul prin care vom fi intervievaţi. Funcţionarul dindărătul sticlei ne scrutează cu suspiciunea prevăzută în fişa postului, ne întreabă de una, de alta, şi cu asta basta, pe mâine! Morga profesională îi e neclintită şi exersată îndelung. O tânără e nevoită să-şi mărturisească iubirea şi ultimele excursii în afara hotarelor strămoşeşti. Iubitul e tocmai la NASA, unde o aşteaptă năpădit de dor.

Ascult nepoftit dialogul purtat la doi paşi de mine şi-mi displace teribil implicarea involuntară în povestea frumoasei românce amorezate transfrontalier.

Ce confidenţialitate, ce intimitate? Bulshit! Importantă e ştampila cu viza SUA, nimic altceva. Restul e fason de provincial, şi  acela second hand.

Ca să ajungi în "inima democraţiei  planetare" e musai, se pare, să înghiţi o umilinţă nemeritată şi degradantă, aici la buza Orientului. Ori, poate, autorităţile americane au calculat că o astfel  de "procedură" îi va face pe mulţi să renunţe la visul de a traversa Oceanul. Să le iasă pe nas îndrăzneala de a tânji la laptele şi mierea aflate din belşug în băcănia Unchiului Sam. Oare şi supuşii zănaticului domn Bush or suporta, asemenea nouă, înjosiri similare pentru a vizita România? Bănuiesc că nu, şi de aceea mă umflă râsul când îi aud pe ăia cu drepturile omului perorând despre egalitatea de tratament şi despre alte bazaconii bune de adormit proştii lumii. Mă revolt aiurea, fiindcă niciodată bogaţii şi săracii, stăpânii şi slugile nu vor avea loc la aceeaşi  masă. Nu sunt în stare să-mi  reprim rebeliunea inimii, deşi raţiunea e de mult conştientă de inegalitatea naţiilor de licurici şi de standardele duble ce le separă pe veci. Dar şi de supremaţia discreţionară a "Marelui Licurici", indiferent, iată, la umilinţa îndurată de partenerii săi atlantici, chipurile, obligaţi încă la viză. La schimb însă cu abandonarea demnităţii individuale şi naţionale, o hanţă de prisos azi.