Marketing pe creier

De ce e dependent fotbalistul sau bancherul de BMW X5? Pentru c-au pus aia de la fabrica vreo substanta in el? Nici vorba - ratiunile tin de imagine, de psihologia unei categorii sociale, de mesajele pe care posesia unui obiect le da despre tine.

Cica doua multinationale, producatoare de alimente, ar fi facut cercetari pe creier, sa vada ce efect are mancarea. Articolul, preluat de Libertatea din Chicago Tribune, spune ca cercetatorii aveau un scop perfid: sa descopere ce anume provoaca dependenta de un anumit aliment. Cercetatorii ar fi incercat sa afle mecanismele prin care creierul proceseaza mirosurile si gusturile - tocmai pentru ca sa stie ce anume sa puna in marfa, ca sa ne intoarcem si sa cumparam de la aceeasi firma.

Nu e clar daca dezvaluirile acestea sunt adevarate, insa au un aer veridic. Problema lor e insa alta: jurnalistii par sa sugereze ca aceste companii sunt vinovate ca au facut astfel de cercetari. Altfel spus, c-ar fi o ticalosie sa afli cum poti sa-l manipulezi pe client mai bine....

Hai sa fim seriosi! Nu e nimic nou aici. Treaba asta se numeste marketing si e o stiinta legitima, nu interzisa. Ea se ocupa precis cu motivele - psihlogice, daca nu chimice - pentru care domnul Ionescu se duce in magazin, isi ia ceva si se intoarce acasa sa puna acel ceva la fiert (sau in vitrina, biblioteca, baie sau pur si simplu la gat, admitand ca e vorba de o cravata). Dependenta nu e noutate si nu e intotdeauna guvernata chimic. De ce e dependent fotbalistul sau bancherul de BMW X5? Pentru c-au pus aia de la fabrica vreo substanta in el? Nici vorba - ratiunile tin de imagine, de psihologia unei categorii sociale, de mesajele pe care posesia unui obiect le da despre tine. Nu-ti trebuie saruri, baze sau acizi ca sa-l faci pe om obsedat de obiecte sau actul cumpararii lor.

In cazul alimentelor iti trebuie insa un gust bun (la propriu!) - chiar daca si aici exista consum ostentativ (sa nu uitam nicicand icrele negre...). Industria alimentara functioneaza multumita a doua materii prime, ambele la fel de importante: marfa (adica mancarea) si lacomia (clientului). Sa nu ne facem iluzii: nimeni nu mananca pentru a-si satisface necesarul fiziologic de vitamine, minerale, saruri si mai stiu eu ce cauta, plictisit, organismul in punga cu chips-uri. Stiu insa precis ce caut eu: sa-mi satisfac pofta de a consuma. Probabil ca in cartoful acela aplatizat exista intr-adevar o substanta, sa-i zicem alfa-yum-yum, care da dependenta fara control. Insa daca ar descoperi-o cineva, zau daca n-as fi recunoscator! Pentru ca stiu sigur ca firma care produce cartoful s-ar da peste cap sa-mi dea ce imi doresc: adica tocmai chestia aceea care provoaca dependenta....

Dincolo de asta, sa pui mana pe clientul tau e in esenta o idee buna. Stiu o multime de furnizori despre care imi doresc sa inceapa cercetari pe creierul meu ca sa afle ce anume ma face fericit: de la politicieni si pana la administratia cimitirelor. Dar asta e deja o alta poveste...