Mi-aş fi dorit

Decembrie 2004. Entuziasmul schimbării puterii crease o stare specială. De aşteptare şi oarecare speranţă. Evident, în mai bine, potrivit sloganului cel mai cunoscut al campaniei portocalii. După cinci ani lungi, cu momente dificile, tensiune socială şi politică fără precedent, am toate motivele să fiu profund dezamăgit de preşedintele actual. Care mai doreşte un mandat.

Tabloul va fi acelaşi: răfuială permanentă, dezvoltare foarte lentă, nimicuri balcanice ridicate la rang de politică de stat, lipsă de viziune în privinţa nevoilor zilnice ale unei majorităţi dezamăgite şi abrutizate de lovitura zilnică pe care o primeşte de la un stat neprietenos.

Sunt dintre acei naivi care au crezut că sosirea la putere a lui Traian Băsescu va schimba identitatea României. Ştiam că e un personaj care controlează total deciziile, oamenii, instituţiile. Că nu acceptă să-i sufle nimeni în ciorbă. Mi se părea un atu la vremea aceea. Speram că asta îi va da putere să treacă peste orice obstacol birocratic. Mă obseda, la fel ca şi acum, catastrofa infrastructurii rutiere şi a căilor ferate, dar şi a celei medicale.

Mi-am zis atunci: "A venit Băsescu, a fost de cinci ori ministru sub Iliescu şi Constantinescu, este expert în transporturi. O să ne umplem de autostrăzi". Nici acum nu ştiu ce-o fi fost în capul meu. Gândirea mea pozitivă era generată de speranţa că cel care a dorit cu orice preţ să ne scoată autostrăzile din cap va deveni mai bun. Că va evolua politic şi managerial. În 2005, ca jurnalist am sprijinit câteva proiecte ale preşedintelui.

Prin analizele mele, în scris sau la tv. În special în domeniul apărării şi securităţii naţionale. Din punctul acesta de vedere, a fost un bun continuator al politicilor curajoase şi de mare deschidere ale guvernării 2001-2004. Atunci s-au pus fundamente solide pentru cooperarea amplă şi adâncă a serviciilor de informaţii şi a Ministerului Apărării cu structuri occidentale, în special cu cele americane. Invitarea noastră să aderăm la NATO în 2002 şi ceremonia de acceptare în 2004 n-au fost deloc întâmplătoare.

Cei care spun că prin Mircea Geoană o să ne întoarcem la comunism sunt şi ei conştienţi de caracterul electoral al acestei diversiuni, care poate mai păcăleşte pe ici, pe colo. În cercurile interne şi externe care contează, Geoană a fost întotdeauna considerat cel mai americanizat politician român, pe toate dimensiunile acestei caracterizări. Ar fi multe de spus despre culisele disperării unor cercuri înalte din România legate ombilical de Moscova, speriate de faptul că Geoană va ajunge preşedinte.

Mi-aş fi dorit ca preşedintele ţării mele să nu canalizeze atâta ură şi obsesie distrugătoare, să nu aducă România înapoi la tensiunea insuportabilă a lui 1990.

Mi-aş fi dorit ca, după intrarea în NATO în 2004 şi Uniunea Europeană în 2007, să văd un om generos şi competent la Cotroceni. Care să mulţumească celor mulţi pentru sacrificiul imens făcut din decembrie 1989 până în prezent. Să aibă o vorbă bună pentru fiecare, suporter sau critic al său. Să fie un om relaxat, nu unul constipat, veşnic pus pe harţă.

Mi-aş fi dorit ca preşedintele ţării mele să fie un bun creştin, să înţeleagă de ce majoritatea consideră Biserica cea mai importantă şi de încredere instituţie naţională. Un preşedinte care să nu fie permanent cu paharul de alcool în mână, să nu tâlhărească jurnaliste, să nu lovească minori, să nu suduie zi de zi, să nu fie măcinat de gânduri bolnave de a judeca şi condamna semenii săi.

Mi-aş fi dorit în această etapă istorică un preşedinte care să nu instige pe săraci împotriva bogaţilor, pe privaţi împotriva bugetarilor, pe oamenii de rând împotriva unor televiziuni sau a foştilor săi aliaţi politici, liberali sau pesedişti.

Mi-aş fi dorit să am dreptate în 2004, să fi văzut măcar o autostradă finalizată în aceşti cinci ani.

Mi-aş fi dorit un preşedinte care să nu facă din camarila sa un cerc al privilegiaţilor politici, cu resurse nelimitate şi afaceri pe bandă rulantă. Am crezut în zadar că se va instaura în sfârşit decenţa la cel mai înalt politic în stat.

Mi-aş fi dorit ca preşedintele să nu-şi înjure în privat şi în public foştii colaboratori loiali, care au avut o contribuţie esenţială în ascensiunea sa către Cotroceni, acum cinci ani.

Mi-aş fi dorit un preşedinte care să fie capabil să adune minţile luminate şi energiile pozitive. Am constatat cu amărăciune că titularul de la Cotroceni capacitează incredibil de eficient toate energiile negative. E în stare să declanşeze valuri imense de ură prin ideile şi acţiunile sale, pe care să se cocoaţe politic pentru a-şi marca profitul personal.

Mi-aş fi dorit să fi scris astăzi "Mulţumesc, Traian Băsescu, pentru eleganţa şi spiritul raţional din mandatul dvs. Pentru slujirea interesului naţional în defavoarea celui personal".

Din păcate, dorinţele şi speranţele mele au fost spulberate în ultimii cinci ani. De un om pe care l-am sprijinit iniţial cu bune intenţii. Acum îi urez vânt din pupa.