Mica integrare in marele Paris (10)

Un parizian mi-a relatat urmatorul incident la un oficiu al fortelor de munca:

Francezul get-beget, caruia functionarul de culoare al oficiului i-a spus ca nu s-a ivit inca slujba pe care o solicita, a facut o criza de nervi si l-a luat pe acesta de piept strigand: "Slujba mea e asta, pe care mi-ai luat-o tu!". Lucrul care, cel mai mult, ii irita pe francezii din tata-n fiu, in raporturile fiscale cu angajatii din serviciile publice naturalizati francezi, e destoinicia acuzata a acestora. Ca sa-si pastreze postul, naturalizatii sunt corecti intr-un mod care-i face exagerati. Sau care e perceput de autohtoni ca excesiv. Mi-am dat seama ca nu e vorba doar despre o perceptie cu accent afectiv, ci de un vizavi intaratat, care asteapta doar ocazia sa se manifeste exploziv.

In noaptea de Anul Nou, pe extrem de civilizatul Bulevard Champs Elysees, clientii marilor restaurante au trait, spre dimineata, momente de panica din cauza bandelor de etnici care considera Sarbatorile ca pe un drept la dezmat. Sunt strazi si bulevarde mai sus de Bd. Rochechuart unde nu circuli, ci te strecori prin grupuri de tineri de culoare care nu par sa aiba ochi pentru albi, fiind preocupati de senzatia de putere si de protectie pe care le-o asigura grupul. Impresia e de armistitiu social fragil, care asteapta doar ocazia spre a-si dovedi vulnerabilitatea. Nu trebuie sa fii la curent cu statisticile razmeritelor ca sa-ti dai seama ca e o lume cu legi proprii, in marginea legilor statului, care isi reclama agresiv legitimitatea. Din ce in ce mai agresiv. La foarte populatul restaurant cu autoservire de la Hale, la doi pasi de primarie si de Centre Beaubourg, personalul majoritar asiatic si de culoare manifesta un soi de generozitate partizana atunci cand clientela e etnica. In fata mea, un negru urias a fost servit cu o halca de carne pe masura, in chiotele de fericire ale fetelor ciocolatii de la tejghea, dar cand le-am cerut ca si portia mea sa fie la fel de mare au privit prin mine, undeva, departe, de parca n-aveam nici forma si nici continut. Friptura mi-au dat-o, ca sa nu aiba probleme cu seful, dar privirea rece pe care mi-au aruncat-o spunea totul despre starea de spirit a minoritatilor marginalizate ajunsa, fie si asa, intr-o cantina populara, la impartitul bucatelor.

Astfel de povesti par a reclama in final intrebarea: Ce-i de facut? Mai ales cand tu insuti nu esti decat un strain in cautarea unei vieti mai bune. Parisul te obliga sa fii oportunist sau sa dezvolti un punct de vedere mai relaxat asupra oportunismului in cele zilnice. Desi nu am cum sa stiu ce a fost candva Parisul, repet ce-am mai zis si la inceputul seriei de articole: cu siguranta ca nu mai e si n-o sa mai fie niciodata ce a fost. Se face caz de tiganii din Romania si de cersetorii nostri, dar pentru Paris infuzia de romani nu-i cel mai rau lucru care i se poate intampla. Ba-i chiar unul bun, fiindca oricat de dezbinati am fi noi, ca ginta, Parisul ne amelioreaza mult fiinta, facandu-ne repede europeni. Ciudati mai suntem: usor integrabili in Europa, dar greu de integrat in propria-ne tara.