Mica integrare in marele Paris (7)

Cand ti-e imposibil sa stavilesti un obicei rau, il legiferezi, il ordonezi, il impozitezi si el devine un obicei bun.

La Paris, cu exceptia marfurilor de lux, tot ce se poate cumpara in magazin se cumpara si in strada, la taraba. Negotul la taraba vine cu o substantiala reducere de preturi, astfel ca, in afara de sezoanele traditionale de solduri, soldurile sunt o permanenta, amintind de gratioasa absurditate de dinainte de ’89, care il avertiza pe bucurestean ca fiecare luna e luna cadourilor. Sambata si duminica - iar in unele locuri si miercurea - toata lumea face piata. Pe durata catorva ceasuri, pana-n ora 14:00, cand locul e degajat repede si aproape ca nu-ti dai seama ce forfota a fost aici de dimineata, fermierii vand bunatati produse in casa. Marfa e "ecologica", insa comertul alimentar e dublat si uneori invadat din toate partile de cel cu bunuri de larg consum, inclusiv haine la mana a doua si inventar marunt de talcioc si anticariat. Piata de la sfarsitul saptamanii - intinsa pe un trotuar sau intr-un capat de bulevard - e cea mai civilizata harababura de care am avut parte. Trebuie sa recunosc ca am nostalgia targurilor duminicale pariziene, cand orasul nu mai face deosebirea intre modesti si avuti. Mai ales ca am descoperit si secretul pe care, in cip ciudat, foarte putini localnici il cunosc: la spartul targului poti cumpara fructe, pescarie si pui la rotisor cu jumatate de pret. Iar daca esti atent la strigarile dialectale ori de argou, si mai ieftin. Vreau sa spun prin aceasta ca orasul, daca iti propui sa-l citesti la oportunitati, e generos cu istetii. Cine nu-i natang nu moare de foame. Cine-i daruit sa nu ia totul in tragic si sa o lase mai moale cu convingerea c-a fost cineva la el acasa afla in tot locul sansa unui nou inceput. Aici se declanseaza complexul, la ideea ca esti un nimeni, dupa ce in Romania ai insemnat ceva.

In SUA conteaza ce stii sa faci. La Paris conteaza ce si cum vorbesti. Fiind un oras cu un puternic marcaj intelectual, cu cateva arondismente unde ai la tot pasul repere culturale celebre, presiunea pe individ e prioritar intelectuala. La New York te descurci cu spatele si cu mainile, la Paris trebuie sa ai cap. Partea proasta e ca, oricata minte ai avea, conditia de roman nu e ajutata deloc de amintirea romanilor de seama, care au sporit gloria urbei, ci e minata constant de legenda mai noua roman-tigan. Romanii buni nu se vad in Paris. Dar cersetorii, care acum nu-si mai zic bosniaci sau rromi, ci romani, ne fac un rau irecuperabil. Sunt multi, sunt pretutindeni, se fac remarcati, ii dau de lucru politiei tot timpul, astfel ca e preferabil sa nu aduci vorba de Romania si de romani, daca vrei sa nu fii privit cu suspiciune. Am facut si eu prostia ca, in loc sa ma recomand ca jurnalist, am zis ca-s roman. M-am resimtit pe loc de paguboasa "mandrie de a fi roman". Mandria e un lucru bun, cu conditia sa nu faci prea des caz de ea. Iar la Paris, cand nu stii cu cine ai de-a face, niciodata.