Miliţia, mai şmecheră decât poliţia

Fotbaliştii dinamovişti, animaţi de un răscolitor sentiment peluzist, au aruncat în tribuna suporterilor care i-au însoţit la Mediaş fulare şi mingi brenduite câineşte. Gestul nu a fost unul de purtare obişnuită. Nicidecum. În interpretare borcistă, gestul cu pricina, evident ostentativ, are niş­te semnificaţii aparte. În primul rând el s-a vrut un afront la adresa celor care au avut tupeul să afirme că fotba­liştii dinamovişti sunt cei care au in­tro­dus pirotehnicele penale în stadion, la meciul Steaua – Dinamo. În al doilea rând, câtă vreme cercetările sunt încă în curs, şefii de la Dinamo au demonstart astfel că li se brehăne de acţiunea investigatorilor, că au în­cre­dere în faptul că respectiva investi­ga­ţie este condusă către un verdict care-i va scoate la lumină curaţi şi plă­cut uscaţi. Evidenţele nu contează. Ade­vărul nu contează. Golănia este bine protejată. Tovarăşul Igaş, in­ter­nis­tul ministerial de cultură băsesciană, şi-a caracterizat fără să vrea fiş­a postului. Chestionat pe tema precauţiilor antiteroriste, chiriaşul portofoliului de la interne a aglomerat lim­ba română în următoarea cugetare: "Să fim vigilenţi e nevoie, dar nu cred că este cazul". Logica bâlbâită a mi­nis­­trului este mirobolantă. Este pur şi simplu blazonardă. Iar concluzia de­vine de-a dreptul ocluzie. Dacă ră­tă­ci­rea şefiilor este atât de amplă, des­pre angajarea tălpaşilor de rând în fa­ce­rea de bine, în aplicarea legii, nici nu mai poate fi vorba. Amin şi la cât mai multe grade în etilismul ălora atâr­naţi în cuierele dezmăţului bugetar.

Credulii fără limite puteau gândi că adormirea organului putea fi compensată de faptul că fotbalul, dincolo de lege, mai are şi nişte regulamen­te ale sale. Şi nişte ministere specifi­ce. Care nu vor interpreta scandalul din Ghencea în partitura îngăduinţei je­goa­se. Pariorii unei astfel de varian­te au mizat însă pe cai morţi. Fiind­că acolo unde nu e poliţie, dai de fantoma miliţiei. Care lucrează sub aco­pe­rire şi care nu se dă de gol ca fraierii fă­ră absolvire de gaşcă. Şmecherii de uni­formă veche ştiu meserie. Nu au în­vă­ţat parşivenia la fără frecvenţă. Mi­mea­ză intransigenţa cu mare ta­lent. Ei bine, miliţianul şi submiliţienii de la ministerul ligii au fost al dracului de prompţi în sancţionarea exemplară a făptaşilor urâţeniei de la me­ciul Steaua – Dinamo. Corigenţa or­ga­ni­zatorilor a fost premiată cu vreo cinşpe milioane. Pirotehniştii, mai spec­taculoşi în exprimare, s-au ales cu o donaţie de douăzeci de milioane şi o etapă fără martori în tribune. Bra­vos, nea Mitică! Aşa drasticitate, mai rar. După o cizmă atât de apăsată pe gru­ma­zul făptaşilor ai omorât prin de­ces orice tentaţie a recidivei. Nu­mai pricinoşii ăia răi nu vor re­cu­noaş­te că şi de această dată te-ai achitat de obligaţii cu cinste şi onoare.

Umorul ne salvează de riduri. Dar nu şi de golănia din fotbal. Sanc­ţi­u­ni­le dictate de LPF sunt, în realitate, de tot râsul. Verdictele comisiilor de la ligă au fost atât de disproporţiona­te în raport cu faptele, au fost atât de stu­pide încât au resuscitat umorul chiar şi la Duckadam. Cel care a spus că absenţa suporterilor din tribune este o binefacere pentru dinamovişti şi nicidecum o pedeapsă. Apoi, co­m­pa­raţi puţin amenzile aplicate Stelei şi lui Dinamo cu amenzile de care au avut parte cei care l-au cam înjurat, în de­cur­sul timpului, pe Dumitru Dra­­go­mir. Veţi constata că sin­ce­ri­tă­ţile oa­me­ni­lor din fotbal sunt mult mai cos­ti­si­toare decât gestul de a da dru­mul la sânge. Pentru înjurătură plă­teşti mi­li­arde. Pentru spartul de capete dai bacşişuri de câteva mili­oane. În ast­fel de condiţii nu ai decât să gân­deşti că este mai convenabil să spargi capete decât să te rezumi la cuvinte. În aceste condiţii nu ai decât să gân­deşti că singura soluţie prin care poţi scoa­te fotbalul de sub comanda unor rău­­făcători este aceea de a-i muta pe aceş­tia, cu domiciliu forţat, în pe­lu­ze­le stadioanelor.