Minciuna - primul sarut al diavolului

Stranie alaturare, asa-i?! Trec peste evidenta necunoastere a sensului celor douazeci si unu de grame asezate la inceputul fiecarui articol ca un nod venit dintr-un semn al lui Nichita, reprezentand cumva o traducere, o materializare cuantificabila a sufletului intr-un sistem de masura pe care sa-l putem pricepe si noi.

Stranie alaturare, asa-i?! Trec peste evidenta necunoastere a sensului celor douazeci si unu de grame asezate la inceputul fiecarui articol ca un nod venit dintr-un semn al lui Nichita, reprezentand cumva o traducere, o materializare cuantificabila a sufletului intr-un sistem de masura pe care sa-l putem pricepe si noi. Trecand peste asta, alaturarea celor doua cuvinte tine de dementa. Cum sa asezi diavolul langa Dumnezeu?! Asta n-o traduc! Jocul intamplarii a facut asta si mintea mea tembela. Spun asta facand o reverenta fata de toti cretinii care mai cred ca bat campii scriind la ziar despre lucruri ce aparent n-au legatura cu burta, cu matul. Ca sa traduc pentru ei ce am scris pana acum, trebuie sa recunosc ca am tot scris despre un singur lucru privit de fiecare data dintr-un alt unghi, nuantand pana la decolorare fiecare nuanta in parte a ceea ce cred eu ca ar trebui sa insemne un om. Nu e nimic inventat, nimic exagerat, ba din contra. Atat de adevarat e totul, ca ar putea ingheta iadul, daca s-ar face un pariu... Unele asa-zise articole nici macar asta nu sunt, ci mesaje trimise intre doi oameni. Tot ce nu valorizeti voi naste in real un fel de-a reusi in viata. Masini, case in centru, banii ca o conditie de a face ce vrei tu, cand si de ce vrei tu. Toate nuantele acelea au o reprezentare in "lumea reala", adica in lumea imbecililor care maraie despre valoare cand inca locuiesc cu parintii si asteapta totul de la viata fara a-si asuma insa nici o responsabilitate, nici un risc. Minciuna ne intra in viata din prima clipa a constientei indusa de durerea din ochii mamei ce striga mut, dupa multe suferinta, ca totusi NU SE POATE, ca, desi a incercat totul, nu a reusit, si prima ei grija de parinte e sa ne invete cum sa supravietuim iubirii si nu sa ne indemne sa facem totul pentru a o implini. "Munca l-a creat pe om!" Ce imbecilitate! Iubirea a creat omul, munca il ajuta doar sa-si triseze destinul asigurandu-i toate modalitatile de a supravietui iubirii. Ne pare de timpuriu ca totul e-n zadar si avem toate motivele sa credem asta privind in ochii parintilor acolo unde surade hid primul sarut al raului ce a luat haina infrangerii, a renuntarii tradand coplesitorul sentiment al zadarniciei in fiecare nuanta a luminii din ochi. Dumezeu si diavolul sau starea de echilibru a fiecaruia dintre noi, echilibru ca stare definitorie a Creatiei. Tot ce invatam inca de la primii pasi e sa mintim, sa inselam, sa fim dualisti, sa refuzam adevarul pentru "ca nu-i frumos", "asa nu se face" EDUCATIE - intr-un cuvant sau, altfel spus, tot invatam sa traim cu diavolul pentru a echilibra parca balanta fata de minunea Dumnezeiasca ce o reprezinta viata. Ce tangou pasional in fiecare dintre noi... Ce lupta e in sufletele noastre pentru a decide cine conduce dansul asta nebun care se cheama viata... Cand unul, cand celalalt e la carma destinului nostru si sa vezi atunci bucurii si suferinte, blesteme si fericiri, viata ca viata ii spunem noi, cei care n-avem sansa de a ne fi nascut dobitoace cu totul. Avem insa la dispozitie tot timpul din lume pentru a ne indobitoci, toate argumentele, tot infinitul unei clipe. Parintii, familia, scoala, societatea, totul ne invata cum sa ne descurcam cat mai "onorabil" cu pasii altfel dificili ai tangoului asta al vietii contopiti in sarutul patimas al ingerului cazut pana cand menirea, destinul nostru moare sufocat. Mintim curand, abia intrati in viata, prea curand si totul in numele unui Dumnezeu plin de caldura si bunatate, in numele iubirii absolute, in numele intelegerii. Pentru toate bunele intentii ale noastre avem cate o minciuna ingrozitor de bine "motivata". Asa bine reusim astfel sa ne construim autostrada spre iad... O minciuna atrage dupa sine o alta, un adevar nerostit atrage un alt gol in suflet, care e deja incarcat de nefiinta renuntarilor cotidiane.

Putin cate putin ne pierdem in dansul asta nebun al vietii ratacindu-ne visele inca de la primul sarut dulce, ca de fecioara al diavolului. Apoi inca putin si inca un sarut si inca o data perechea asta nefireasca, toate astea, culmea nimicniciei noastre in numele lui Dumnezeu si a tot ce-i sfant, curat si bun. Atentiune! Toata lumea la locuri, incepe dansul! Muzica rugam! Culmea ciudateniilor... De asta, de muzica, ma ocup si eu in alta lume, nu?! Norocul meu ca nu stiu muzica, ce tangou ar fi iesit! Amintiri...