Mintea care face... lumea

Odinioară oamenii îşi lăudau copiii, vorbeau frumos despre rubedenii, îşi apreciau prietenii şi îşi iubeau ţara. Un soi de gândire apreciativă, o gândire recunoscătoare şi mai îngăduitoare a fost ceea ce - din punct de vedere spiritual – a ridicat lumea, a civilizat-o şi a făcut-o mai bună. Pare că noi trăim post modernist, pare că am împrumutat un gust straniu pentru descrierea mizeriei şi a suferinţei umane, ni s-a părut cinstit să spunem ce gândim şi să descriem ceea ce vedem, în speranţa că toate acestea sunt reale. Marii mistici ai lumii ne spun, însă, că realitatea materială e iluzia, e proiecţia, e ceea ce gândim şi ceea ce se materializează ca o consecinţă a procesului de gândire. Dacă-i aşa, greşeala ne şade în minte. Dacă gândurile ni se întrupează, când gândim că avem copii răi, că avem o ţară în care nu se întamplă nimic notabil, când ne vedem pe noi înşine săraci şi bolnavi, trişti şi scufundaţi în lipsă de speranţă, ce ar putea să ne apară în faţă din lumea aceasta? Poate că aceşti mari mistici nu ne spun adevărul şi bine ar fi să fie aşa. Poate că realitatea-i palpabilă, poate că suntem un trup de carne, care funcţionează doar în virtutea unor reacţii chimice, poate că suntem limitaţi şi nu avem nici o putere. Dar, dacă nu-i aşa, a accepta această variantă înseamnă a accepta limitarea. Dacă înţelepţii, misticii, marile figuri luminoase ale lumii au avut dreptate, atunci ne limităm prin propriile noastre gânduri. Ne limităm, în acelaşi timp, descriindu-ne mizeria şi sărăcia, boala şi neajunsurile, căci descriindu-le, judecându-le, fără să avem soluţii, fără să avem idei despre cum le putem scoate din vieţile noastre, s-ar putea doar să le creăm, să le dăm putere, să le perpetuăm şi să traversăm continuu o stare de criză. De aceea, una dintre marile erori ale oamenilor ar putea fi vorbăria, bârfa şi judecata, care nu au ca scop căutarea unei soluţii, căci în lipsa unei intenţii pozitive, ceea ce gândim şi vorbim se poate să devină viitorul nostru.

Copiii noştri au defecte, nu-s perfecţi, fiindcă nici noi nu suntem perfecţi. Ţara noastră nu-i ţara în care curge numai lapte şi miere, dar pe unde-o fi chiar aşa viaţa? Oamenii dragi sau străinii nu sunt nişte sfinţi, dar nici atât de răi pe cât îi zugrăvim în momentele noastre proaste. Să povestim mai mult despre calităţile copiilor, despre părţile plăcute ale partenerilor de viaţă. Să vedem şi lucrurile care ne plac în ţara aceasta şi să strigăm, să criticăm, să judecăm cu o intenţie pozitivă şi dacă avem puterea de a schimba ceva. Altfel, critica şi vorbirea grosolană despre orice şi oricine s-ar putea să devină peisajele propriei existenţe. S-ar putea să nu se schimbe ceea ce avem de schimbat pentru că gândim doar în termeni negativi, doar în termenii neputiinţei şi ai ignoranţei şi asta devine conştiinţa din care vedem lumea noastră. Asta s-ar putea să devină lumea noastră. Cunoaşterea de sine ne poate dărui o direcţie corectă, ne poate îndrepta privirea către locul în care-a prins rădăcini lumea noastră; propria conştiinţă, popria minte, propriul subconştient. Cunoaşterea de sine ne poate ajuta să ne asumăm rolul de creatori şi să acceptăm că ne facem rău şi-i facem rău lumii vorbind şi gândind ca nişte săraci, ca nişte frustraţi, ca nişte deprimaţi şi ca nişte fiinţe lipsite de speranţă. Fără să gândim şi să simţim cu dragoste, cum am putea face o lume plină de dragoste? Cum am putea visa că lumea se schimbă fără ca noi să schimbăm nimic în noi? Tocmai pentru că mintea proprie este singura asupra căreia avem cu adevărat putere, în ea am putea schimba ceea ce vrem să se schimbe în lume. Atunci, abia atunci, ne vom putea încuraja copiii, vom putea iubi oamenii şi vom putea spera să atragem în vieţile noastre altceva decât suferinţa, dezolarea şi descurajarea. Când vom vedea calităţi mai mult decât defecte şi frumuseţea în locul urâţeniei, calităţile, şansa şi frumuseţea se vor înmulţi în propria existenţă, căci mintea s-ar putea să facă lumea şi tot ea s-ar putea s-o schimbe!