Mintea de pe urmă

Ziua murea leneş ascunzând depărtările şi coloanele molizilor se topeau în întuneric tot mai aproape. Ca un laţ, noaptea se strângea în jur şi doar mărunta padină dinaintea mea rămânea neînfrântă, răspunzând peticului de cer ca o oglindă. Şi-n verdele ei tânăr, contrastând amar, zăcea, negru-corb, trupul taurului. Sta nefiresc, cu spinarea răsucită năprasnic în locul unde-l loviseră brâncile ursului. Iar eu trebuia să-l răzbun, tot prin moarte, pe ucigaş...

Mă aşezasem la rădăcina unui molid gros şi, frângând arma spre a strecura în ţevi cartuşele, am simţit îndoiala. Mişcările mi-au părut străine, tulburându-mi bucuria veche - ca o tremurare în piept - care mă lua în stăpânire de fiecare dată când vânam singur. Eram acolo, aşteptând ursul, şi-mi era destul. Mi-l imaginam venind, păşind inexplicabil de uşor, ştiam bine, atât de uşor încât doar când e aproape îl auzi, dacă nu l-ai zărit cumva dinainte.

Cunoşteam înfiorarea acelui mers prudent şi-mi spuneam mereu că trebuie să fiu atent, să-l văd eu primul... Deşi eram sigur că, dacă va veni, o va face exact pe unde mă aşteptam mai puţin, tot el având destul timp spre a mă simţi şi a face cale întoarsă.

Arma din mâinile mele, recuzită obligatorie a acestui joc serios, devenise inutilă... E drept că mă şi văzusem după "victorie", ciocnind cu ciobanii un pahar de rachiu, îmbucând grav dintr-un caş ca dintr-o ofrandă, simbol al opulenţei care avea să se reverse peste stânele ţinutului, graţie focului meu nimicitor. Adio rachiu, adio caş, adio glorie... Nu mai "aspiram" la nimic din toate acestea. Nu mai voiam decât să mă cuprindă noaptea, ca şi când n-aş fi fost acolo. Şi lucrul s-a întâmplat.

Sub întunericul strivitor al pădurii de molid, viaţa de noapte a codrului începuse, vestită prin fluieratul mierlelor, mai apoi prin chemările prelungi ale huhurezilor. Mărunte vietăţi ieşiseră din cotloanele de pământ şi frunze putrede, forfotind harnice jur-împrejur. Erau paşi uşori, foşnitori, trădând un mişunat nehotărât cu zăbave scurte, agitat în zigzaguri dese, amuţind peste covoarele de muşchi ori trezind din somn frunzişuri uscate.

Cu siguranţă în jurul meu se desfăşurau mărunte drame - judecând după măsura personajelor, uriaşe însă - gândind la sângeroasa lor cumpănă. Acolo, la un deget de pământul pădurii erau alergături înfricoşate, pânde şi lupte. Fălci cu colţi minusculi se închideau peste armuri de chitină, se îndestulau burţi cât degetarul şi alte goane istovitoare se întindeau sub tija unui fir de iarbă. Era viaţă adevărată, era moarte deopotrivă.

Am auzit şi paşi ceva mai mari, iar goanele închegate sub auzul meu păreau să-şi fi sporit întinderile. Alte fălci cădeau pesemne asupra învingătorilor dinainte, alte burţi îşi potoleau foamea de peste zi.
Şi, într-un târziu, pe când răcoarea nopţii mă pătrunsese, a venit el. A fost o creangă uscată cea care mi-a dat de ştire, aşa cum mă aşteptam, doar când stăpânul codrului era aproape. Şi, dintr-o dată, forfota acelui popor mărunt a amuţit... Sau n-oi mai fi auzit-o eu...?

Nu-mi rămăseseră urechi decât pentru paşii care-şi trimiteau zvonul stăpânit, cu opriri dese, mutându-se într-un ocol ce tivea poiana. Ursul era acolo şi ochii mei se mutau şi ei, sfredelind inutil şi încăpăţânat bezna, după cum din fluidul ei răcoros se închega şoapta tălpilor goale. Oare vede ursul în întunecimea asta...? Nu vede... Dar dacă vede...? Apoi am auzit liniştea. O linişte grea, venind spre mine ca o apă, izvorând din locul în care îmi rămăsese înfiptă privirea. Se oprise acolo şi asculta.

Au fost clipe adânci, când tăcerea a căpătat stridenţe agresive, crescându-şi năvalnic nimicul până când s-a spart sub pufnitura de primejdie a ursului: sonoră, ca o răsuflare îndelung reţinută a pădurii. Apoi, aspru şi fără a mai alege locul, s-a auzit galopul lui cutremurând pământul, strivind ramuri şi frunzare, sorbit de singurătăţi. Începuse jocul.

A doua zi, spre acelaşi cotlon de pândă, aveam să urc împreună cu soţia. Socoteala era simplă: la un semn abia perceptibil - o atingere cu genunchiul - ea urma să spargă bezna cu lanterna. Iute şi precis, eu trebuia să declanşez canonada asupra fiarei prinse în cercul de lumină. Dar, cum jocul începuse de fapt cu o zi în urmă, focul armei nu mai încăpea.

La miezul nopţii s-au auzit câinii de la stâna Roşiei şi chiotele ciobanilor. "Ursul e la stână - am şoptit. În câteva minute ajunge aici, dacă acolo nu face pradă". Larma stânii s-a stins şi, la puţină vreme, zvonul paşilor lui s-a iscat din beznă. Aceleaşi opriri prudente, rarele uscături frânte sonor, ocolul larg în jurul nostru. Şi privirea mea străpungând întunericul, îndemnată doar de auz. Apoi tăcerea. Înaltă. Ca un pisc al răbdării pentru mine, ca un pisc al bănuielii pentru el.

Pufnetul, goana şi liniştea. Aşa era jocul şi, neschimbat, i-am respectat canoanele încă două nopţi. Apoi am plecat, fiindcă totuşi taurul ucis aparţinea "adversarului". Iar el nu făcea decât să încheie şirul acelor drame fireşti, începute la căderea serii sub firul de iarbă, sub tufa de zmeură, sub bolta de cetină.