Minune pe muzică de Bach

Buricul Parisului. Mi-am zis: ce ţoape, ce cocalari etc. Ce tâmpiţi sunt francezii dacă s-au c...t pe ea de istorie, glorie, distincţie, demnitate, dacă... Numai că mi-a înţepenit mân­dria în gât când am auzit că Adi Minune n-a cântat manele, ci Bach. Bach, băi frate, Bach. Îl mai auzisem pe Minune interpretând Bach pe telefonul unui şantierist, în metrou. Toccata.

Blocul meu părea mai tare ca Parisul.
Mai tare ca uluitorul hotel de lux George V din Paris. Blocul meu are un milionar, dar n-auzi glas de manelist. Doamna Popescu a pus panseluţe, flori de nu-mă-uita, a rânduit zece pietroaie cărate cu sacoşa de peste podul spre Băneasa, pentru ca apa de la udatul balcoanelor să nu turtească verdeaţa. Stau în sectorul lui Chiliman, dar, graţie dnei Popescu, pei­sajul seamănă cu cel din sectorul lui Negoiţă şi salubrizat de Prigoană. În plus, dar n-am manele.

Vanitate de copil al asfaltului, născut între Carpaţi, a patra stradă de la Gara de Nord, care-mi dă un stupid ascendent asu­pra Hotelului George V din Paris, un­de un miliardar român şi-a botezat fetiţa în acorduri de manele. Povestea este în Q Magazine, hotelul aparţine unei societăţi de investiţii controlate de Alteţa Sa Regală Prinţul Al-Waleed bin Talal bin Abdul Aziz al-Saud, detalii în plus găsiţi pe net. Ceea ce e de reţinut e că Adrian Minune (Adi de Vito) a cântat la botez. Adi­că la George V. În buricul Parisului. Mi-am zis atunci ce ţoape, ce cocalari etc. Şi ce tâm­piţi sunt francezii dacă s-au c...t pe ea de istorie, glorie, distincţie, demnitate dacă...
Numai că mi-a rămas mândria în gât când am auzit că Adi Minune n-a cîntat manele, ci Bach. Bach, băi frate, Bach.

Îl mai auzism pe Minune interpretând Bach pe telefonul unui şantierist, în metrou. "Toccata". Dacă nu răspundea ăla la timp, prindeam şi "Fuga" în do minor. Mi-am reconsiderat prejudecăţile.
Adi Minune în concert de botez la George V nu e chiar o blasfemie. La Craiova, cu Filarmonica din localitate, Adi a mimat cu succes enorm cu Vivo per Lei. Jurai că e Bocelli, fiindcă era chiar Bocelli, deşi gura o deschidea De Vito. Iar orchestra se mişca şi ea ca şi cum. Scandal imens. V-aţi prostituat nesimţiţilor, mimaţi cu manelistul.

Reacţia fanilor n-a întârziat: "Bă, mânca-v-aş, halal filarmoni­ca au ajuns departe, nu oricine a făcut conservatorul are onoarea să interpreteze cu regele manelelor". Ăsta avea dreptate. Dovada o găsim în Starmania: "Adi de Vito, înălţime - 1,50, culoarea ochilor - căprui, culoarea părului- brunet (şi atenţie!), educaţie - Conservatorul". Deci Filarmonica mimase cu unul care avea la bază CONSERVATORUL.

Ce înseamnă asta? Că în tinereţe Adi îşi desăvârşea educaţia în Cişmigiu, în spa­tele Conservatorului? Că o flendurea prin jurul clădirii (unde studiase şi Mădălin) di­mineţi întregi şi, când îl întreba unul de unde vine, răspundea că de la Conservator? Nu. Nu poţi să mişti buzele atât de exact ca Bocelli sau să suni ca telefonul pe Fuga lui Bach dacă n-ai mimat şi în Conservator. Cu prilejul botezului artistic de la George V, maneliştii au crescut în ochii mei. V-aţi gândit cum sună "Nu mai sunt sclavul iubirii tale", versurile Adi Minune, muzica Schubert? Sau "Duşmanii mei", pe note de Ceaikovski? Deci, nu e cazul să strâmb din nas, dar bine că sunt eu deştept, fiindcă Adi Mi­nune a cântat "Iar am pus-o, şi-am supus-o" la câţiva paşi de Champs-Elysees.

Tras din Napoleon, personalul stilat de la Georgică al cincilea înţepenise demn de indignare şi umflase banu cu măreţie. Adevărul e că episodul George V este un imens progres în viaţa miliarda­ri­lor băştinaşi, a lui Minune, a manelelor, a lui Borcea (participant la botez) şi a po­po­rului român. La prima nuntă cu ma­nele din clădirea Parlamentului, noi su­ghiţam aristocratic pe afară, iar ăia dă­deau cu paraii şi cu mărcile de pământ până se făcuse groapă. Verzi­şo­rii căpiaseră, li­pin­du-se într-o veselie cu scuipaţi şi su­doare pe frunţi şi acor­de­oane, pe de­col­teuri naturale, căci nu pătrunseseră si­li­coanele în cultura Dâm­boviţei.

În Pa­la­tul Poporului domneau democraţia, li­ber­­tatea. Ţara simţea cum creşte capita­lis­mul autohton, s-au ridicat turnuleţe, s-au retrocedat la mişto case boiereşti, s-au înălţat hoteluri, s-au în­mulţit mi­lionarii, s-au iţit miliardarii, s-au inventat topurile bogătaşilor. Ma­nea­ua a însoţit fericit noua istorie a României, i-a rotunjit destinul, de la ţărănoiul post­re­vo­lu­ţi­onar la bădăranul contemporan. În drumul manelelor, de la cele lălăite în Palatul Parlamentului până la cele clasice auzite în corturile fran­ţuzeşti de la George V, s-a scris cronica moravurilor românului, loco şi de pretutindeni. Şi n-am terminat.

Când maneaua se va răsturna contra cost de pe terasa Versailles-ului până pe acoperişurile celebrului Bougival, care i-a dat pe impresionişti şi pe Depardieu, vom fi cu adevărat învingătorii Europei.