Mircea Eliade - Ceasul tinerilor?

Oceanografie
Cînd portarul mi-a dat plicul, am avut o tresărire ciudată. Îţi recunoscusem scrisul, şi am aşteptat cu bucurie ceasul cînd aveam să citesc această scrisoare grea, chinuită, tristă fără motiv. Mesajele d-tale nu sînt hrană de toate zilele. Ai un fel brutal de a cere răspunsul, parcă de el ar atîrna voinţa d-tale de supravieţuire.

Oceanografie
Cînd portarul mi-a dat plicul, am avut o tresărire ciudată. Îţi recunoscusem scrisul, şi am aşteptat cu bucurie ceasul cînd aveam să citesc această scrisoare grea, chinuită, tristă fără motiv. Mesajele d-tale nu sînt hrană de toate zilele. Ai un fel brutal de a cere răspunsul, parcă de el ar atîrna voinţa d-tale de supravieţuire. Cînd întrebi, parcă ai cere ajutor, parcă te-ai înăbuşi. Nu ştiu cum mai poate dormi un ins după ce scrie asemenea scrisori. Pentru că n-am mai auzit nimic de d-ta de atîţia ani, credeam că ai depăşit ceea ce eu numeam (nu fără oarecare ironie) sentimentul catastrofic al vieţii. Credeam că ţi-ai găsit, hai să-i spunem, axa existenţei; şi că poţi porni la drum cu mai puţină înfrigurare şi fără aşteptarea aceea obsedantă a unei catastrofe care să schimbe legea lumii şi plasma vieţii d-tale interioare. M-am înşelat, fireşte, dar nu-mi pare rău că m-am înşelat. Te regăsesc acelaşi, după trei sau patru ani: îndîrjit şi totuşi melancolic, furios pe lucruri, dar mai furios pe d-ta, cerînd şi ameninţînd cu cea mai incendiară proză pe care am citit-o în româneşte, negăsindu-ţi niciodată rostul, şi totuşi suferind stupid de pe urma acestui rar privilegiu. Nici călătoriile, nici studiile nu te-au liniştit. Şi, ceea ce e într-adevăr magnific, continui să-ţi păstrezi anonimatul, nu vrei cu nici un chip să ieşi din întunericul în care lupţi şi sîngerezi fără rost. Eşti scriitor, şi n-ai publicat încă nici o pagină. Ai muncit atîţia ani în biblioteci, şi n-ai nici un titlu universitar. Ai gîndit mai mult decît oricare dintre noi, şi n-ai împărtăşit nimă-nui – în afara celor doi-trei prieteni (toţi silvicultori!) şi, întîmplător, mie. Le faci toate acestea cu voinţă, dar suferi că le faci; regreţi că nu publici, că nu vorbeşti, că nu cunoşti anumiţi oameni. Ciudăţenia aceasta mă înfioară şi mă atrage; ai avut totul ca să te singularizezi, şi iată că primesc o scrisoare în care te plîngi că n-ai nici un rost, că nu ţi se găseşte nici o muncă de împlinit, că trăieşti o viaţă de cîine nu numai pentru că e singura care ţi-ar conveni, ci pentru că nu ai cum să-ţi croieşti alta. Într-un cuvînt, d-ta care eşti atît de tînăr şi de călit, care ai ispitit toate experienţele la îndemînă – numai ca să te convingi că trăieşti – te plîngi astăzi împotriva acestei societăţi româneşti, te vaiţi că nu ţi se cere nimic, că-ţi macini inutil forţele şi că vei sfîrşi în istovire sau ratare, din vina celor bătrîni. Am citit cu strîngere de inimă această parte a scrisorii d-tale. Iubite prieten necunoscut, mi se pare că nu ai nici un drept să te tînguieşti, nici să invidiezi pe cei dinaintea noastră, pe cei înfipţi în bucate şi în cultură. Pentru simplul motiv că un om viu nu are dreptul să insulte sau să invidieze pe unul mort. E atît de evidentă moartea oamenilor care te supără, e atît de trist spectacolul descompunerii lor publice, îi compătimeşti atît de instinctiv – bietele fantoşe culturale, bieţi licheni universitari, fără viaţă, fără etică, fără nici o scînteie creatoare în imensa lor maculatură – încît mi-e ciudă pe d-ta, mi-e ciudă că luminile acestea ale putreziciunii îţi pot opri o clipă privirile şi ispiti dorinţele. Iubite prietene, nu cred că e o suferinţă mai vie decît aceea de a fi nevoit să trăieşti printre morţi, aşa cum ni-e dat nouă să o facem. În această plagă uriaşă, unde nu ne putem striga nici bucuria suferinţei – pentru că o firească stînjenire te împiedică să-ţi cînţi viaţa alături de atîtea stîrvuri. Dar nici nu trebuie să te plîngi. Nu te poţi plînge de faptul că eşti viu, că te zbaţi, că eşti dat la fund şi lovit în creştet. Toate acetea sînt privlegii. Ai dorit atîta experienţele. Iată, le-ai avut, şi le vei mai avea – dacă vrei să trăieşti şi să creşti. Vrei să te opreşti de pe acum? Ai obosit după numai cinci, şase ani de înfrîngeri? Vrei să ajungi? Dar toate acesta sînt înspăimîntător de groteşti. Pentru că dacă eşti cu adevărat tînăr şi viu – e absurd să-ţi cauţi un sprijin în exterior, să-ţi legi dinamica d-tale personală şi creaţia d-tale de o bucată de pîine, de un confort oarecare, de un nume sau de o carte publicată.

Vezi d-ta, sînt anumite lucruri pe care le spui cu sfială, dar care trebuiesc totuşi şoptite, ca să fie auzite de cei mai aproape nouă. Trebuie să spui astfel că ceea ce se întîmplă cu tineretul de astăzi e un lucru firesc şi binevenit. E o jertfă a generaţiei noastre măcinarea aceasta continuă, excluderea aceasta tot mai severă, coruperea aceasta meşteşugită a unora dintre noi. E o jertfă nu mai puţin sîngeroasă decît aceea a generaţiei care ne-a precedat, cea care a făcut războiul. Incontestabil că au pierit atunci o bună parte dintre tineri, şi nu dintre cei mai de pe urmă. Sînt morţi pe care le regretăm, care ne dor – dar pe care le lăsăm în urmă, pentru că aşa e firesc şi aşa e frumos. Da, e o admirabilă frumuseţe în faptul abandonării morţilor pe drum. Ceea ce mi se pare cu adevărat grandios e însăşi seninătatea cu care sîntem nevoiţi să privim pierderile acestea dureroase, descompunerile acestea publice, trădările acestea. Dar faptul că rămînem vii este atît de admirabil, atît de magnific – încît oricîtă durere ne-ar aştepta pe drum, orice ne-ar fi destinat nu-l poate egala. Teama aceasta de trăire pînă la fund, de suferinţă cotidiană, neeroică, macerantă şi minimă – teama aceasta de rezistenţa vieţii împotriva morţii – mă întristează s-o ghicesc (nădăjduiesc întîmplător) în scrisoarea d-tale. Nu ştiu cum să scriu ca să-ţi comunic încai o scînteie din bucuria neprefăcută de a fi viu. Aş vrea să-ţi scriu altfel de cum sînt nevoit s-o fac de mai multe ori pe săptămînă. De la om la om, de la tînăr la tînăr. Să-ţi împărtăşesc ca unui vechi camarad pofta panică de a trăi, de a te descoperi în fiecare dimineaţă tot mai disponibil marilor fapte, gata s-o iei de la început dacă ceva din construcţie te nemulţumeşte – şi acea mirare victorioasă cu care întîlneşti la tot pasul oameni morţi, oameni seci, roboţi, prăfuiţi, abstracţi, imorali, obosiţi, halucinaţi, fantomatici, mii şi mii de forme d-ale acestei morţi înspăimîntătoare în care trăim. Zău, nu mai ştiu ce vrei d-ta. Nu ştiu de ce aştepţi vreun sfat de la mine, de la oricare altul. Cum de poţi crede că cineva de-aici, din metropolă, ar putea schimba ceva din ritmul minunat al vieţii pe care eşti chemat s-o duci? Cum de mai ai timp să te superi pe cele ce se întîmplă în afară de d-ta, care nu te pot interesa şi nu te pot ucide, pentru că sînt biete moaşte inerte, a căror singură primejdie constă în numărul lor şi toxicul lor? Dar ţi-e teamă de primejdie? Ţi-e teamă de baloanele de săpun ale celor puternici? Şi poţi d-ta tînji vacuitatea personajelor atît de ilustre ale culturii noastre? Ce Dumnezeu!...