Mircea, fă-te că ai câştigat!

Am un prieten foarte-foarte bun. Mircea. Mircea Istrate. Am fost colegi de liceu, dar asta e o realitate nesemnificativă, pentru că el a fost un elev sclipitor, pe câtă vreme eu unul mediocru. Nu contează. Ceea ce vreau să spun e că împreună cu Mircea aveam un fel de concurs: să relativizăm cât mai mult cu putinţă ideea de victorie, faptul de a fi câştigat ceva.

Asta presupunând, bineînţeles, în mod implicit, şi noţiunea contrară, cea de a pierde. De exemplu: ai pierdut bani la poker, dar ai câştigat experienţă la joc. Totul se plăteşte. Sau: ţi-ai pierdut cheile de la casă, dar ai câştigat nişte emoţii în plus, nişte trăiri extreme, eventual. Ori: ţi-ai pierdut gagica, ai câştigat oportunitatea de a întâlni altele mai tari.

Desigur, fantezia ne purta în cele mai nebănuite şi îndepărtate cotloane ale antitezei. Mircea ăsta despre care vorbesc a făcut o carieră strălucită ca medic într-o ţară în care democraţia şi economia de piaţă au o tradiţie mai bine aşezată decât la noi. Problema lui cea mai mare este că nu mai poate să guste din savoarea paradoxurilor româneşti. Că nu se mai poate bucura de spectacolul omniprezent şi atât de îndrăgit al relativităţii autohtone.

Că nu mai are oportunitatea de aici de a interpreta orice într-un registru al semnificaţiilor opus celui al realităţii evidente. Adică ăia de acolo, de unde s-a mutat Mircea, sunt cam ţărani, aşa, cam din topor. La ei, dacă ai pierdut ceva nu se poate spune că ai câştigat ceva. Li se blochează mintea pe o chestiune de genul ăsta. Nene, dacă ai pierdut un concurs de promovare în funcţie la ăia, trebuie să fii trist, nu bucuros că ai scăpat de nişte responsabilităţi şi optimist cu gândul la oportunitatea de a-ţi pune în valoare capacităţile de autoperfecţionare.

Cum vă spuneam, au rigoarea asta a eşecului, de-a dreptul morbidă adeseori. Cică manipulează cu o dexteritate halucinantă instrumentul demisiei, că renunţă cu o lejeritate incredibilă la un loc de muncă pentru a-şi demonstra potenţele într-altul. Prietenul meu Mircea este căsătorit cu o femeie care s-a născut şi a crescut prin părţile locului în care s-a stabilit şi Mircea şi au împreună trei copii.

Am primit de la Mircea un mail în care îmi povestea că nevastă-sa e extrem de dezamăgită de faptul că el nu a reuşit la examenul de obţinere a postului de director al spitalului în care lucrează. Şi că el nu are cum s-o înveselească, deşi e un pontos şi un haios, pentru asta mărturisesc oricând. Pur şi simplu, Nicole e cuprinsă de o tristeţe de aia bolovănoasă, habotnică, şi el se gândeşte că mai bine nu ar fi candidat.

Aşa că l-a cuprins şi pe Mircea amocul. Nu mai are chef de serviciu, se gândeşte să se mute în alt oraş, să-şi schimbe locul de muncă etc., etc. L-am înviorat spunându-i "Mircea, fă-te că ai câştigat!". A râs amar la început, dar până la urmă am reluat vechiul nostru joc. I-am adus aminte de ceea ce-mi spunea mai demult, că uneori trebuie să fii suficient de prostănac pentru a face abstracţie de deziluzia pe care ai produs-o, tocmai pentru a reuşi să slujeşti în continuare cauza celor pe care i-ai dezamăgit profund.

Mi-a zis că în privinţa asta şi-a revizuit părerile, că era vorba despre nişte soluţii ale unui licean care a luat o notă mică la o materie şi vrea să se dea deştept acasă. În fine, mi-a spus că jocul ăsta cu antitezele îl distrează în continuare, dar că poate ar fi mai prolific pentru amândoi, acum că am îmbătrânit în rele, să-l mutăm pe un teren metafizic mai înalt.

De exemplu, să jonglăm cu verbele, respectiv cu ipotezele de "a fi" sau "a nu fi" undeva. Într-un loc, într-o situaţie sau într-o funcţie. Atunci i-am spus imediat "Mircea, fă-te că nu eşti trist, fă-te că eşti puternic!". M-a înjurat birjăreşte.

În povestea de mai sus este vorba despre un amestec de Mircea. Dintr-unul care există cu unul pe care îl cunosc şi cu altul pe care l-am inventat. Mircea Geoană există ca o mare deziluzie personală, a mea, a celui care la 6 decembrie a fost la vot, deşi nu mă simţeam foarte bine. Mircea Bătănoiu este prietenul meu şi este medic în Statele Unite ale Americii. Pe Mircea ăla, dureros de lucid, care şi-a revizuit părerile şi se gândeşte la "a nu mai fi" întru serviciul cuiva, l-am inventat.