Misterul feminin

Când eram copil, toţi maturii îmi păreau de-a dreptul bătrâni. Dar cei mai bătrâni păreau să fie bărbaţii care veneau zilnic la mama să întrebe de doamna în­vă­ţă­toare Vasilescu. Aceasta fugise de acasă, se ascunsese o vreme la mama, cu care era prietenă, şi apoi dispăruse din oraş.

În câteva dimineţi am trecut prin odaia unde dormea nopţile doamna Vasilescu, pentru mirosul înnebunitor al patului ei lăsat vraişte şi pe care zăream câte un sutien sau nişte chiloţi, prefăcându-mă că nu-i văd.

Prea multe despre femei şi despre băr­baţi nu ştiam, la cei şase ani câţi aveam când s-a petrecut evenimentul care a bulversat tot cartierul. Din cauza parfu­murilor, probabil, şi a atracţiei inexplicabile pe care o exercita asupra mea patul ei, o găseam pe învăţătoare tâ­nără şi în mare primejdie. E de prisos să spun că, în prezenţa mea, părinţii vorbeau în şoaptă lămurindu-mă că sunt lu­cruri pe care nu trebuie să le ştie copiii. Nu-i treaba ta, spuneau, hai, du-te la joacă!

Poate că nu m-ar fi intrigat în mod de­o­sebit şuşoteala lor şi privirile lungi pe care mi le aruncau atunci când îmi fă­ceam de lucru ca să pot trage cu urechea, fiindcă mai şuşotiseră şi cu alte ocazii. De data aceasta, bănuiam despre ce vorbeau: despre bărbaţii nebărbieriţi şi încruntaţi care se perindau prin faţa casei, iar unii intrau chiar în curte ca să se intereseze de parfumata doamnă învăţătoare. Unul dintre ei, care-mi părea cel mai bătrân, deoarece avea burtă şi era deosebit de ner­vos, a ameninţat-o pe mama zicându-i că ştie el că doamna Vasilescu n-a plecat nicăieri, că e ascunsă la noi. Mai târziu, când am fost destul de mare ca s-o întreb pe mama despre nenumăraţii bărbaţi care se in­te­resau de învăţătoare, mama s-a mirat: Păi, nu erau mulţi, nu erau de­cât doi, directorul şi profesorul de aritmetică.

Cred că impresia cantitativă era în legătură cu înfăţişarea lor neglijentă, acuzat masculină, şi cu aerul ultimativ cu care năvăleau în curte şi-i luau la rost pe ai mei. Nu le reţineam figurile, le reţineam doar năravurile. Acestea fuse­­seră multe. Odată am auzit-o pe mama zicându-i imprudent de tare unei vecine: E şi ea vinovată, că nu-i ajungea unul.

Mi-e imposibil să-mi explic de ce am asociat, din acel moment, misterul feminin, despre care începeam să citesc în cărţi, cu observaţia mamei privitor la vi­no­vă­ţie: E vinovată numai soţia care are doi amanţi. Parţial, lucrurile aveau o ra­ţi­u­ne. Directorul şi profesorul de aritmeti­că se încăieraseră şi înainte de fuga de acasă a doamnei Vasilescu, iar după aceea se tăvăliseră şi la noi, în faţa porţii.

Ani de-a rândul, casa din care fugise - ca să nu se mai întoarcă niciodată - soţia far­ma­cistului Vasilescu mi-a părut, la rându-i, plină de mister. Deşi era locuită, avea ceva dintr-o cetate părăsită şi fereca­tă. O singură dată a mai vorbit mama des­pre prietena ei, iar fraza m-a făcut să mă gândesc şi mai mult la "misterul feminin". Ce mai încolo, încoace, e vinovată, a zis mama, nu-i ajungeau doi, trebuia să fugă la al treilea. Măcar ăia doi erau tineri.