Mitul fortaretei asediate

Intai sub Dej, apoi sub Ceausescu, comunistii romani s-au opus cu indarjire destalinizarii.
Comunistii romani au fost socati de dezvaluirile din "Raportul Secret" al lui Hrusciov al PCUS la Congresul al XX-lea din februarie 1956. Spunand asta, ma bazez pe documente de arhiva privitoare la Plenara CC al PMR din 23-29 iunie si 1-3 iulie 1957. Plenara avea sa joace un rol crucial in restructurarea conducerii PMR, prin eliminarea din Biroul Politic, sub acuzatia de fractionism si deviere "anarho-liberalista", a "grupului" Iosif Chisinevschi-Miron Constantinescu (de fapt, un asemenea grup nu a existat vreodata, el fiind o nascocire propagandistica a lui Dej). Tema plenarei era formulata intr-un singur punct al ordinii de zi: "Darea de seama a Biroului Politic cu privire la rezultatele muncii partidului dupa Congresul al II-lea in lumina invatamintelor Congresului al XX-lea al PCUS". Prezentata de Gheorghiu-Dej, primul secretar al CC, darea de seama era de fapt o justificare a pozitiei antireformiste a PMR.

Dupa Congresul al XX-lea, in conducerea PMR existasera vagi tentative de a vorbi de rolul lui Dej si al Securitatii in excesele perioadei 1948-1955. Miron Constantinescu, mai pronuntat, Iosif Chisinevschi, in chip aluziv, lasasera sa se inteleaga ca sosise ceasul unei "autocritici" la varf. Fiecare, din motive personale si cu intentii diferite, crezuse ca linia hrusciovista va fi aplicata si in Romania. Ceea ce a urmat in cursul anului 1956 se stie: tulburarile din Polonia, venirea la conducerea acelei tari a lui Wladyslaw Gomulka, liberalizarea, revolutia si represiunea din Ungaria, framantarile si persecutiile antistudentesti din Romania, apoi, in 1957, intensificarea luptei pentru putere in URSS. Comunistii romani s-au repliat pe pozitiile unui conservatorism dogmatic pentru care reformele hruscioviste erau semnele unei maladii extrem de primejdioase. Ceausescu intelesese intre timp ca nu este loc pentru dezbateri de nici un fel si ca sustinerea neconditionata a lui Dej insemna, intre altele, si mentinerea pe pozitii admirative in raport cu defunctul tiran sovietic. In discursul sau de la Plenara din iunie-iulie 1957, Ceausescu a dovedit ca nu un secret instinct liberalizant il motivase sa critice Securitatea lui Draghici in martie 1956, ci doar fixatia pe rolul dominant al partidului, tema obsesiva in cazul sau, care va reveni tot mai acut in actiunile de dupa 1965. Pentru Ceausescu, fanatic al tezei "unitatii monolitice", partidul si conducatorul suprem se confundau total. Ceea ce este si mai important, el era printre cei care continuau sa-si faca un titlu de mandrie din adeziunea la metodele si ideologia stalinismului. Discursul sau, mai ales referintele la revolutia maghiara, se asemana socant cu pozitia sa in 1989. Evenimentele din tara vecina ii apareau drept provocari ale unor elemente huliganice. Ceausescu, membru al Biroului Politic si secretar al CC cu chestiunile de cadre, proclama ritos: "Faptul ca in ajunul evenimentelor din Ungaria partidul nostru a atras atentia ca acolo se desfasoara evenimente care au ajuns pana in Transilvania, unde in ultimele saptamani au venit o serie de excursionisti care au cautat sa convinga studentii si intelectualii nostri sa mearga pe drumul lor si tocmai de aceea, inainte de evenimentele din 23 octombrie, organizatiile noastre au atras atentia sa se ia masuri pentru ca cursul pe care l-au luat evenimentele din Ungaria sa nu influenteze si poporul tarii noastre".

Cat priveste chestiunea Stalin, Ceausescu admitea pro forma existenta unor "lipsuri" (deci crimele in masa si toate celelalte orori intrau sub aceasta rubrica), dar accentua meritele lui Stalin ca lider politic, strateg militar si chiar teoretician al comunismului. Constient ca spusele sale sunt pe placul lui Dej, Ceausescu declara: "Din operele lui Stalin noi putem trage multe invataminte, operele lui vor trebui studiate de noi, sigur luand o anumita pozitie critica fata de unele probleme, ele raman valabile si de altfel noi n-am facut ca altii care au inceput sa scoata operele lui Stalin de prin birouri de acasa". Ceausescu sustinea logica stalinista a fortaretei asediate, deci exact acea viziune in care se va bloca in perioada noului dezghet declansat de Gorbaciov. Iata ce sustinea Ceausescu in 1957: "Stim, tovarasi, ce spunea Stalin in ce priveste problema aceasta, ca toate aceste grupuri mici burgheze patrund intr-un fel sau altul in partid introducand spiritul de sovaiala, oportunismul, neincrederea care duce la fractionism, la dezagregare, izvor al subminarii partidului. A lupta impotriva imperialismului inseamna a ajunge in situatia de oameni care sunt atacati din doua parti, si dinspre front si din spatele frontului. Deci, lupta impotriva acestor elemente este conditia care asigura succesul luptei impotriva imperialismului". Nu constatam nici o distinctie semnificativa intre felul cum gandea si vorbea Ceausescu in 1957, la 39 de ani, si manichesimul agresiv al retoricii antireformiste a anului 1989. Mai mult poate decat Dej, Stalin a fost arhetipul politic si ideologic care a inspirat socialismul lui Nicolae Ceausescu.