Moartea în catedrală sau în sânul unei naţiuni

Tragedia ,,Moartea în Catedrală’’ a fost scrisă în 1935 de marele poet americano-britanic T.S. Eliot, ulterior laureat al Premiului Nobel. Este descrisă, în piesă, uciderea lui Thomas Becket în 1170, în Catedrala din Canterbury. Prieten al regelui englez Henric al II-lea, este numit de acesta mai întâi cancelar al regatului şi apoi arhiepiscop de Canterbury, deci primat al Angliei. Din momentul numirii sale în cea mai înaltă funcţie ecleziastică a ţării sale, Becket adoptă obligaţia de a apăra biserica, inclusiv împotriva intereselor anticlericale regale. Conflictul dintre cei doi se aprinde tot mai mult, iar în 1170 Becket se vede obligat să îl excomunice pe rege. Aflat într-un grup de curteni, regele – cel puţin cel din piesă – spune doar atât: dar pe mine nu mă poate salva nimeni de acest duşman? De îndată, un grup de cavaleri iese din sala în care se aflau, încalecă şi pleacă în cavalcadă spre Canterbury – ajunşi acolo, îl găsesc pe Thomas Becket în Catedrală şi îl asasinează cu pumnalele lor. Ulterior, Becket avea să fie sanctificat drept unul dintre principalii sfinţi ai bisericii Angliei. Un dictator european din epoca în care T.S. Eliot a scris tragedia menţionată rostea în câteva împrejurări cuvinte similare cu acelea atribuite lui Henric al II-lea. Nu avem cum să nu ne întrebăm de câte ori o astfel de frază s-a aflat pe buzele vreunuia dintre ultimii noştri doi preşedinţi, ori pe buze de prim-miniştri, sau alţi demnitari. Evident, curtenii acestora nu au mai fost obligaţi să se servească de pumnale şi nici adversarii politici vizaţi nu au ajuns să se îndepărteze de centrele puterii până într-o altă lume.