Moartea, un subiect de succes

Cand moare o personalitate, televiziunile au de lucru si fac audien­ta cateva zile. Cu un mort de sea­ma saptamanal, presa scrisa s-ar salva. Subiect mare e si vedeta care ucide sau schilodeste pietoni ori in­tra cu masina sa tip tanc pe contrasens si face un carnaj. Notorie­tatea ierarhizeaza mortii in pante­o­nul ultim al gloriei de cateva zile, intr-un chip in care vietile acestora n-ar fi anuntat-o.

Un coleg, intrigat de tam-ta­mul mediei la trecerea dintre vii a unei cantarete cam expirata, a conchis: Bai, frate-miu, da’ asta nu-i moarta de pagina-ntai. E de Mica publicitate!

Publicitatea, in faza finala, afecteaza toate criteriile de va­loare instituite de civilizatie cu multa responsabilitate si cu proba timpului. Fenomenul are si mo­men­te de abjectie in regim pu­blic. Daca un om cu bani sau cu faima in afaceri, in fotbal ori in show- bizz ucide din culpa un biciclist sau un batran ratacit in trafic, biciclistul si batranul devin simple detalii ale marelui subiect: crima omului celebru. E ca si cum crima vi­ne de la sine cu un beneficiu de pu­blicitate protectoare. La atata spectacol mediatic, e normal ca jus­titia sa nu-si faca treaba. In con­se­cinta, vinovatii isi duc mai de­par­te existenta, cu sentimentul ca cei trei ani cu suspendare primiti de regula pentru un omor triplu sunt o nedreptate. Altii au capatat, pentru aceeasi fapta, numai doi.

Sentimentul de vinovatie di­mi­nu­eaza in relatie cu efectele in­sotitoare ale notorietatii. Po­po­rul, si el naucit de publicitatea in ca­u­za mortii cu celebritatea, il pri­veste pe subiect cu un amestec de evlavie si frica. Daca n-ar fi ce e, gan­deste omul de rand, nu s-ar po­vesti. Nu numai omul de rand e blocat in dreapta judecata a si­tu­a­tiei. Cine indrazneste o vorba, o re­di­mensionare a evenimentului, nu critica si dezaprobatoare, ci de bun simt, risca oprobiul colectiv. Nu pentru ca n-ar avea dreptul si ar gresi in ce spune si gandeste, dar nu e momentul. Un mort cu aura de patrimoniu are, datorita pu­bli­citatii ori, mai bine zis, isteriei de­clansate in media, un statut temporar de moaste nationale. Din mul­ti­mile de gura casca, perindate pe langa catafalc, doar ca sa aiba ce istorisi acasa sau la o bere, cei care vin din pietate reala sunt pu­tini. Nu-ti e ingaduit sa suferi pier­derea unui prieten in solitudine, trebuie s-o faci cu fanfara militara in preajma.

Respectul pentru defuncti se transforma in opusul lui, intr-o afacere pentru cei care gestioneaza zilele de funeralii. Lumea afacerilor cu moartea nu e niciodata subiect de pagina-ntai, pentru ca media are oroare de practicile macabre ale investitiilor. Daca am sti cat se castiga din investitia in moarte, am muri de uimire. Si poate de invidie.