x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Monahie şi iubire

0
Autor: Marian Nazat 25 Oct 2013 - 20:02
Vara se dusese pe furiş în zările mai calde, luând cu ea berzele şi cocorii, rândunicile. Aşa făcea mereu, an de an, de când se pomenise  pământul. Venea, stătea  trei luni şi pleca cu tot alaiul la sorocul rânduit de Regele Soare. În locul ei se arăta toamna. Melancolică şi duioasă. Între dealurile Tismanei, mănăstirea  zăcea cufundată în liturghii şi posturi. Nimic nu-i clătina liniştea monahală, ritmul ascet. Fiinţele fugite din viaţă se abandonaseră acolo, rugându-se  şi căznindu-se să-l întâlnească pe Mântuitor. Le  era mai uşor să şadă cu orele la utrenii şi vecernii decât să suporte soarta prigoniţilor de dincolo de ziduri. Îşi simplificaseră existenţa  din pricini  variate, alegând smerenia în  singurătatea învăluită în fum şi tămâie. Iar din amintiri îşi  ridicaseră   un  rug aprins în care aruncau spre eliberare traiul de odinioară. Se uitau  pe sine  în focul ce le pârjolea trupul pe dinlăuntru. Câte o scânteie  le mai îmbujora chipul palid, însă se posomorau iute. Bucuria le era  interzisă,  purificarea prorocită nu le îngăduia asemenea abatere.

Una dintre încăperile sălaşului se coşcovise de atâta vechime şi de aceea administraţia  tocmise un zidar să întărească pereţii. Calfa se ivea în zori şi  trebăluia  printre sufletele arvunite pribegiei pe calea  credinţei. Un bărbat  tânăr într-un  stup de femei cununate cu Domnul, ceasul ispitei bătea primejdios. Măicuţa nimerită să-i aducă merindele  zilnice  nu era nici ea atinsă de vârstă. Dimpotrivă. Păşea cu sfiiciune, întindea un ştergar  pe masă, binecuvânta străchinile cu bunătăţi şi apoi se retrăgea la datoriile de peste zi. După  o săptămână simţi că i se trezeşte  carnea, că somnul amorţit în care se afundase de bunăvoie e pe sfârşite. I se stinse  deodată şi focul ce-i mistuia interiorul biciuit cu psalmi şi versete. Noroc că n-apucase să transforme-n scrum femeia care fusese înainte.  O lumânare încă nearsă până la capăt. Îl privi altcumva  pe musafirul mirosind a ciment şi var. Dar cel mai mult  o stârni mirosul lui de bărbat, de virilitate proaspătă. Dumnezeu o mirosi la fel ?  se întrebă cu insolenţă, însă nu-i păsa că alunecă deja în păcatul blasfemiei. Îl strigă pe nume,  el aşijderea. Zăboveau la taclale, îşi zâmbeau tulburaţi, ceva  se petrecea cu ei. Prima îmbrăţişare le tăie răsuflarea,  parcă atinseră  norii şi stelele. Şi, culmea, de acolo, din înalturile misterioase, nu-i mustra nimeni, nicio voce care să-i dojenească. Rămaseră uluiţi să se descopere  unul pe altul în chemarea tainică şi cutremurătoare a cărnii învolburate de fiorul dragostei. Plănuiră să evadeze, să se aşeze în destinul hărăzit de Atoatefăcătorul şi nimic nu-i opri. “Şi-a băgat  dracu'  coada, sărmana a  căzut în păcatul lumesc !”  fu de părere  conducerea schitului. Degeaba  a implorat-o stareţa să se întoarcă la  penitenţa călugărească, geaba ameninţarea cu afurisenia. Iubirea învinsese  teama de viaţă, semn că nu Diavolul lucrase, ci Dumnezeu. Fiindcă Ăl de Sus ne-a poruncit  să ne iubim şi să ne înmulţim împreunându-ne. Pe măicuţa din povestea întâmplată aievea la Tismana, divinitatea a îndrăgit-o straşnic, altminteri  nu-i trimitea peţitorul s-o salveze din moartea prin sihăstrie. Şi să-i  dăruiască  dragostea pentru care Creatorul însuşi a născocit-o, jertfindu-şi  o coastă. Lecţiile de morală religioasă propovăduite de funcţionarii deloc neprihăniţi ai  Bisericii sunt caraghioase şi stupide. Sau i-o râcâi cumva pizma ? Lăsaţi oamenii  să se iubească şi încurajaţi-i,  altfel răul şi urâtul  vor înghiţi omenirea ! Acesta ar  trebui să  fie mesajul simbriaşilor în  sutane,  nu cel al acceptării  umilinţelor cu toptanul, în  schimbul  promisei vieţi de apoi. Zadarnică şi neatinsă. Zău,  o iubire adevărată  valorează cât nu puteţi voi făgădui cu vieţile de apoi scornite  să ţină în jug  milioanele  de muritori disperaţi !



Serviciul de email marketing furnizat de