Monahie şi iubire

Vara se dusese pe furiş în zările mai calde, luând cu ea berzele şi cocorii, rândunicile. Aşa făcea mereu, an de an, de când se pomenise pământul. Venea, stătea trei luni şi pleca cu tot alaiul la sorocul rânduit de Regele Soare. În locul ei se arăta toamna. Melancolică şi duioasă. Între dealurile Tismanei, mănăstirea zăcea cufundată în liturghii şi posturi. Nimic nu-i clătina liniştea monahală, ritmul ascet. Fiinţele fugite din viaţă se abandonaseră acolo, rugându-se şi căznindu-se să-l întâlnească pe Mântuitor. Le era mai uşor să şadă cu orele la utrenii şi vecernii decât să suporte soarta prigoniţilor de dincolo de ziduri. Îşi simplificaseră existenţa din pricini variate, alegând smerenia în singurătatea învăluită în fum şi tămâie. Iar din amintiri îşi ridicaseră un rug aprins în care aruncau spre eliberare traiul de odinioară. Se uitau pe sine în focul ce le pârjolea trupul pe dinlăuntru. Câte o scânteie le mai îmbujora chipul palid, însă se posomorau iute. Bucuria le era interzisă, purificarea prorocită nu le îngăduia asemenea abatere.

Una dintre încăperile sălaşului se coşcovise de atâta vechime şi de aceea administraţia tocmise un zidar să întărească pereţii. Calfa se ivea în zori şi trebăluia printre sufletele arvunite pribegiei pe calea credinţei. Un bărbat tânăr într-un stup de femei cununate cu Domnul, ceasul ispitei bătea primejdios. Măicuţa nimerită să-i aducă merindele zilnice nu era nici ea atinsă de vârstă. Dimpotrivă. Păşea cu sfiiciune, întindea un ştergar pe masă, binecuvânta străchinile cu bunătăţi şi apoi se retrăgea la datoriile de peste zi. După o săptămână simţi că i se trezeşte carnea, că somnul amorţit în care se afundase de bunăvoie e pe sfârşite. I se stinse deodată şi focul ce-i mistuia interiorul biciuit cu psalmi şi versete. Noroc că n-apucase să transforme-n scrum femeia care fusese înainte. O lumânare încă nearsă până la capăt. Îl privi altcumva pe musafirul mirosind a ciment şi var. Dar cel mai mult o stârni mirosul lui de bărbat, de virilitate proaspătă. Dumnezeu o mirosi la fel? se întrebă cu insolenţă, însă nu-i păsa că alunecă deja în păcatul blasfemiei. Îl strigă pe nume, el aşijderea. Zăboveau la taclale, îşi zâmbeau tulburaţi, ceva se petrecea cu ei. Prima îmbrăţişare le tăie răsuflarea, parcă atinseră norii şi stelele. Şi, culmea, de acolo, din înalturile misterioase, nu-i mustra nimeni, nici o voce care să-i dojenească. Rămaseră uluiţi să se descopere unul pe altul în chemarea tainică şi cutremurătoare a cărnii învolburate de fiorul dragostei. Plănuiră să evadeze, să se aşeze în destinul hărăzit de Atoatefăcătorul şi nimic nu-i opri. “Şi-a băgat dracu’ coada, sărmana a căzut în păcatul lumesc!” fu de părere conducerea schitului. Degeaba a implorat-o stareţa să se întoarcă la penitenţa călugărească, geaba ameninţarea cu afurisenia. Iubirea învinsese teama de viaţă, semn că nu Diavolul lucrase, ci Dumnezeu. Fiindcă Ăl de Sus ne-a poruncit să ne iubim şi să ne înmulţim împreunându-ne. Pe măicuţa din povestea întâmplată aievea la Tismana divinitatea a îndrăgit-o straşnic, altminteri nu-i trimitea peţitorul s-o salveze din moartea prin sihăstrie. Şi să-i dăruiască dragostea pentru care Creatorul însuşi a născocit-o, jertfindu-şi o coastă. Lecţiile de morală religioasă propovăduite de funcţionarii deloc neprihăniţi ai Bisericii sunt caraghioase şi stupide. Sau i-o râcâi cumva pizma? Lăsaţi oamenii să se iubească şi încurajaţi-i, altfel răul şi urâtul vor înghiţi omenirea! Acesta ar trebui să fie mesajul simbriaşilor în sutane, nu cel al acceptării umilinţelor cu toptanul, în schimbul promisei vieţi de apoi. Zadarnică şi neatinsă. Zău, o iubire adevărată valorează cât nu puteţi voi făgădui cu vieţile de apoi scornite să ţină în jug milioanele de muritori disperaţi!