Moni şi Iri

Nu ştiu care mai e treaba cu ei. Am pierdut filmul acţiunii la faza asaltului asupra Porţilor de Fier forjat, care apără proprietatea de la Izvorani (M-am simţit atât de inutil, gândindu-mă la faptul că nu particip la unul dintre puţinele lucruri pe care încă le mai pot face la vârsta, pregătirea, condiţia fizică şi greutatea pe care le am!). Cu toate acestea, cu toată lipsa mea de documentare în privinţa acestei afaceri, încă în derulare, mi se şopteşte insidios, o să mă pronunţ în mod categoric: începând de la un moment dat chestiunea familiei Columbeanu a început să fie tratată într-un mod dacă nu trivial, atunci bagatelizant. Pe nedrept! Am spus "familia Columbeanu" şi m-am gândit, de fapt, la Moni şi Iri. Care sunt absolut reprezentativi nu numai pentru naţiunea română, ci şi pentru un foarte, foarte larg spectru uman. De acum încolo intervine o "semificţiune", iertată-mi fie bruscarea limbii române! Vreau să spun că personajele cu pricina doar îmi învârtoşează imaginaţia şi ceea ce urmează nu are nici cea mai mică legătură cu un minim proces de do­cumentare, carevasăzică necum cu ceea ce reprezintă, în fapt, cele două personalităţi.

Moni şi Iri. Diminutivele astea sunt de domeniul artei suprarealiste aduse la nişte cote aproape de perfecţiune. Moni: ceva fragil, ingenuu, ba nu!, inocent este nuanţa mai potrivită, mic, subţire, fragil, deschizând, cu mirare, ochii mari asupra lumii. "Moni" îţi inspiră nu neapărat neprihănirea ori, măcar, virginitatea, ci mai degrabă începutul. Curiozitatea nevinovată. "Nevinovatul, noul ou,/ Palat de nuntă şi cavou." Moni e de imaginat ca un accident într-un scenariu al Şoselei de Centură, printre Cati, Suzi, Eli. Când colo dai, în lumea reală, peste o năglabie care e chitită să producă. Bani, în special. Adică, nu! Bani, în final. Până atunci e exersată să producă orice altceva: spectacol, sentimente, plăceri. Mai puţin propoziţii coerente. Oraşul provincial în care s-a născut şi a crescut e un coşmar. Capitala e "target"-ul. Sau, oricum, un loc în care poţi găsi un înţelept plin de bani, detaşat, pentru sine, de toate plăcerile lumeşti, dar care este în măsură să ţi le cumpere ţie, unica lui fericire fiind bucuria ta. Îmi dau seama că am derapat deja pe standardele filmelor americane cu buget redus, care sunt de fapt nişte reportaje, "in extenso", ale lumii de dincolo de Ocean. Iată-ne, aşadar, mai adânc integraţi în congregaţia progresului, ar spune un optimist. Sau un sceptic?

Iri. Fără corespondent într-o altă limbă, zic eu. Mie-mi sugerează un ciobănaş genial, zburdând pe dealurile  unui peisaj mirific, din care face parte în mod natural, şi care îi umple sufletul cu versurile unor poezii ce vor intra în folclor, îndrăgostit fiind el de fata morarului. Dar nu! La televizor vedem un bătrân care-şi râde sieşi, hidos, în oglindă atunci când se gândeşte la craci, femei tinere, carne macră la preţ scump, da’ face! Un om care parcă şi-a fumat, nu şi-a trăit tinereţea. Genul de bărbat anchilozat în cele mai somnambule vicii, pe care nu îl mai poate excita decât ceea ce poate cumpăra. Când spun asta am în minte personaje întruchipate de Robert De Niro, Al Pacino ori Anthony Quinn.

Da’ hai să-i lăsăm p-ai lor, să ne întorcem la ai noştri: la Moni şi Iri. Ficţiunile autohtone ale ecranelor. Sau la personajele reale din proxi­mitatea noastră naţională. La ceea ce numeam "semificţiune" printr-un fault la adresa limbii române. Dar pentru Iri şi Moni merită să-ţi asumi asemenea riscuri, pentru că ei condensează, în mod spontan, o parte a naturii profunde a fiecăruia dintre noi, românii. Că eu aşa cred: fiecare bărbat de p-acilea se imaginează, confortabil, în postura lui Iri şi fiecare româncă neaoşă îşi poate imagina, uşor, cum e să fii Moni. Ce  ţi-e şi cu naţionalismul ăsta! Efect al globalizării şi integrării în spaţiul euro-atlantic.