Muceniţa

Timp de nouă luni locuim în pântecul ei. Pe urmă, ne mutăm în lume. Căutăm raiul, neştiind că tocmai am plecat din el. Începem să ne jucăm de-a toate lucrurile pe care ne-a în­vă­ţat ea. Adică să creştem mari, să vi­săm, să vrem, să ne fie frică, să ne fie dor, să râdem, să credem, să dăm, să aşteptăm, să sperăm, să iubim. Doar în­cepem, pentru că de jucat ne jucăm cu adevărat de-a singurul lucru pe care nu l-am învăţat de la ea: să urâm.

De ce creştem mari? Ca să-i pu­tem strivi pe cei mici. Ce ne place să visăm? Că deja i-am strivit. Ce vrem? To­tul sau aproape totul. De ce ne este fri­că? De faptul că având totul, avem totuşi prea puţin. De cine ne este dor? De toţi ceilalţi în afară de ea. De ce râdem? De minciuna ridicolă că ei îi datorăm faptul că existăm. În ce credem? În faptul că ea ne este nouă datoare. Ce dăm? Dăm muzica la ma­ximum, ca să nu-i auzim plânsul din camera de alături, atunci când se în­tâmplă ca ea să ne fie nevastă, soră sau amantă. Dacă ne e cumva mamă, ne dăm sufletul la minimum, ca să nu auzim cum ea ne strigă din de­păr­tare, pentru că obişnuieşte să comită această impardonabilă nesăbuinţă, ne strigă fără cuvinte de prin locurile unde i-am oferit privilegiul de a ne naşte.

Ce aşteptăm? Să tacă, asta aş­teptăm! Să nu mai plângă şi să nu mai strige, că altfel vom înnebuni! Nu avi­oa­nele, nu maşinile, nu exploziile bom­belor, nu osia tot mai neunsă a pla­netei, nu bubuitul tunurilor, nu vu­ietul civilizaţiei, nu valţurii morilor ce macină în gol, nu discursurile sfo­ră­i­toare ale nebunilor din fruntea gu­vernelor şi a statelor poartă răspunde­rea pentru acest zgomot asurzitor. Ea este de vină! Din cauza lacrimi­lor ei nu ne mai auzim unii pe alţii şi, ce­ea ce este mai rău, nu mai auzim nici muzica sferelor. Sferelor de influen­ţă, vreau să zic. Într-o atare situaţie, ce să sperăm? Că ne vom putea salva prin iubire. Prin iubirea faţă de noi în­şine, desigur.

Chiar acum când scriu aceste rânduri, ea face pe grozava, calcă nişte cămăşi, alături, după ce mai înainte a venit cu vreo două paporniţe de la piaţă, după ce mai înainte de piaţă a venit de la serviciu, după ce mai îna­in­te de serviciu a moşmondit ceva prin bucătărie, chipurile, să nu mă lase fără mâncare peste zi, după ce mai înainte de bucătărie a butonat vreun ceas la calculator, că-i trebuia nu ştiu ce material la serviciu, după ce mai înainte de calculator a făcut un duş, după ce mai înainte de duş şi-a adus aminte că este totuşi femeie şi eu băr­bat, după ce mai înainte de asta, adu­cându-şi, tot aşa, aminte, mi-a fă­cut doi copii, după ce mai înainte de copii şi-a terminat facultatea, după ce mai înainte de facultate şi-a termi­nat adolescenţa, după ce mai înainte de adolescenţă şi-a terminat co­pi­lă­ria, după ce mai înainte de copilărie a trecut prin raiul acela de nouă luni, după ce mai înainte de asta, chiar la în­ceputul lumii sau foarte aproape de început, s-a încrezut în Dumne­zeu, lăsându-se transformată dintr-o coastă a mea în ceea ce este acum. Re­gi­nă, ca să poată fi curvă. Curvă, ca să poată fi regină. N-o să vă vină să cre­deţi, are şi o zi a ei în calendar. Nu ieri, cum greşit s-a înţeles, ci azi. Mă­car atâta lucru putem face pentru ea, să îndreptăm această greşeală!