Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este ceea ce i s-a întâmplat președintelui Franței, Emmanuel Macron, aspru criticat după ce a declarat: „Nu trebuie să umilim Rusia, pentru ca, în ziua în care luptele se vor opri, să putem construi o rampă de ieșire (din conflictul din Ucraina - n.r.) prin mijloace diplomatice″.
Cert este că, precum războiul, pacea nu înseamnă doar politică, ci și economie. Iar o pace durabilă este cea care reușește să instaureze un sistem economic funcțional nu doar între aliați, ci și între foștii beligeranți.
E ceea ce argumenta imediat după Primul Război Mondial, în 1919, John Maynard Keynes, în probabil cea mai puțin „keynesianistă″ lucrare a sa: „The Economic Consequences of Peace″ („Consecințele economice ale păcii″). Redactată în mare viteză, în numai două luni, și hrănită din frustrarea de a nu-i fi fost ascultate sfaturile la Conferința de Pace de la Versailles, la care a participat în calitate de consilier al guvernului britanic, cartea s-a bucurat deopotrivă de un mare succes și de un număr apreciabil de critici aspre, autorul fiind acuzat inclusiv că s-ar fi transformat într-un soi de „portavoce″ a poziției germane de la negocieri.
Însă dincolo de tema controversată a „umilirii″ politice și a supraîmpovărării economice a Germaniei prin tratatul de pace, generatoare de resentimente ce au alimentat ascensiunea regimului hitlerist, din lucrarea lui Keynes rămâne poate mai pregnantă ideea eșecului păcii de a instaura un nou sistem economic mondial, deopotrivă just și eficient, prin maximizarea (cel puțin după standardele epocii) a libertății comerțului, în condiții de egalitate.
Ideea are ecou în contemporaneitate inclusiv prin prisma faptului că unul dintre efectele războiului din Ucraina și ale sporirii tensiunilor politice Occident-China este deglobalizarea.
Un alt eșec al păcii de la Versailles a constat în perpetuarea haosului monetar și fiscal în ambele tabere, pe care Keynes îl descrie în termeni ce ne sună dureros de actual:
„Se spune că Lenin ar fi declarat că cea mai bună metodă de a distruge sistemul capitalist este devalorizarea monedei. Printr-un proces continuu de inflație, guvernele pot confisca, în secret și neobservate, o importantă parte din avuția cetățenilor lor. Prin această metodă, ele nu doar confiscă, ci confiscă în mod arbitrar; iar în timp ce mulți sărăcesc, unii de fapt se îmbogățesc. Redistribuirea arbitrară a bogăției nu afectează doar securitatea, ci și încrederea în echitatea actualei structuri a averilor. (...) Fără îndoială că Lenin a avut dreptate. Nu există nici o metodă mai sigură și mai subtilă de a răsturna actuala ordine socială decât devalorizarea monedei. Fenomenul înregimentează toate forțele ascunse ale legilor economice de partea distrugerii și o face într-o modalitate pe care nici un om dintr-un milion nu este capabil să o diagnosticheze″.
Citește pe Antena3.ro
Probabil că unul dintre principalele învățăminte ale cărții lui Keynes este necesitatea de a gândi în avans nu doar condițiile în care o pace este acceptabilă, ci și componenta economică cheie a păcii viitoare. Asta înseamnă nu doar „planuri Marshall″ de reconstrucție, ci și textura însăși a sistemului economic mondial postbelic. Cu cât aceasta va fi mai solidă și se va bucura de un consens mai larg, cu cât va presupune mai multă libertate în condiții de reguli universal acceptate, cu atât și pacea însăși va fi mai durabilă.
Este foarte interesant că în ultimul volum scris de Saul Bellow la 85 de ani, Ravelstein, subiectul biografiei romanțate, Allan Bloom, îl roagă pe Bellow, în carte „Chick”, să scrie un eseu despre Keynes și „Consecințele economice ale păcii″. Lui Bloom i se pare foarte important ca Bellow să-l parcurgă pe Keynes în această ipostază, care viitorului lord nu prea i-a plăcut și singura prietenie pe care a legat-o la Conferința de Pace a fost cu membrul evreu al delegației germane. Mulțumit de „schița” despre Keynes, Bloom, în roman Abe Ravelstein, îi spune lui Chick - Bellow că Milton Friedman, ca economist, era cel mai bun dintre toți, dar un fanatic al economiei de piață, cu nicio chemare pentru cultură, în timp ce Keynes avea o inteligență culturală. Acest lucru îi permite lui Keynes să-l socotească pe Richard Wagner direct răspunzător pentru Primul Război Mondial: „Evident, concepția Kaizerul despre sine însuși era modelată după același tipar. Și ce altceva era Hindenburg decât basul, iar Ludendorff tenorul grăsan al acestei opere wagneriene de mâna a treia?”. Dar Wagner, din câte se știe, era și compozitorul preferat al lui Adolf Hitler și Bellow notează în romanul Ravelstein când aduce vorba de Keynes, grupul Bloomsbury și pacea cea prea puțin punitivă de la Versailles că năzuințele războinice ale lui Hitler, din 1939, nu se deosebeau de cele ale kaizerului, din 1914.
