România s-a întors de la Olimpiada de iarnă cum a plecat: fără nici o medalie. Deşi geografia locului din care ne-au plecat sportivii ne-ar fi putut ajuta să visăm frumos, nu s-a făcut gaură-n cer că micuţa noastră delegaţie s-a dus peste Ocean ca să-l facă mândru pe Coubertin (în ceruri) de faimoasa lui zicere. Băsescu n-a cerut, ca omologul său Medvedev, destituirea responsabililor cu pregătirea sportivilor, televiziunile şi ziarele n-au luat foc, telespectatorii s-au mulţumit să răsufle uşuraţi că nu ne-am făcut de râs. Fiindcă, să fim cinstiţi, spre deosebire de ruşii care bagă bani cu lopata şi vor să fie lideri mondiali, noi suntem strânşi la pungă şi ne rugăm la Dumnezeu să nu râdă lumea de noi. Răsuflăm uşuraţi că doi reprezentanţi noştri care au ajuns la spital n-au stins lumina pe continent străin şi ne facem că nu remarcăm că un al treilea a fost oprit din cursă (iar cronometrul stins) pe motiv că mergea prea încet.
Mi se pare normal să nu dăm de-a dura cu banii pe scări. E, probabil, una dintre puţinele economii înţelepte făcute de autorităţi. Cu riscul asumat de a fi înjurat de patrioţii verzi (dar şi cu aferenta durere-n cot pe tema asta), o scriu eu: n-avem genă, frate! Oricâte parale am prăpădi, nu suntem făuriţi, ca naţie, cu vâna campionilor. Hai să nu ne mai minţim şi să ne uităm olecuţă înapoi - fără furii şi cu ochii minţii larg deschişi - în istorie. Dacă aia veche, din manuale, încă ne mai hrăneşte cu iluzia că-i băteam de-i uscam pe turci şi le plăteam biruri fiindcă ne era jenă de ruşinea lor după aia, cea mai recentă nici măcar loc de o satisfacţie asemănătoare nu ne lasă. Unde şi când am fost noi, cu excepţia unei gimnastici ridicate (prin bătăi şi înfometare) la rang de artă, cap de pluton? Aud? N-aud, că n-am ce. Performanţele româneşti de rang mondial (fie ele sportive au ba) au fost, cu tot fiorul pe care ţi-l dă privind la tricolorul din vârful catargului pe fondul sonor al imnului naţional, roadele unor fericite excepţii umane; nu ale talentului nativ al naţiei, nu ale tradiţiei, nu ale ritmicităţii.
Educaţia triumfalist-comunistă care ne-a format în şcoli vreme de generaţii bune începea, la izvoarele istorice ale naţiei, cu "dacii, cei mai viteji dintre traci". Continua cu falnicele victorii ale tuturor domnitorilor care-au secat ţările româneşti de bani ca să scape de grija ocupaţiei străine şi se sfârşea cu întoarcerea armelor împotriva fascismului la 23 august 1944. Ce venea după era doar meritul unicului secretar general al unicului partid din singura cameră a aşa-zisului parlament. Şi reprezenta încununarea supremă a destinului unui popor de campioni, vitregit de soartă, ghinion, aşezare pe hartă şi jocul marilor puteri, dar triumfător prin sine. Chestiile astea, picurate-n urechile deschise numai pentru un anume tip de informaţie, ne-au stricat la cap. Dacă vrem să ne reparăm, în beneficiul generaţiilor viitoare, că noi sigur nu ne mai facem bine, trebuie să uităm că suntem cei mai buni. Măcar de dragul evidenţei...