Nea Cuiu

Despre nea Cuiu se stia ca e foarte bolnav si ca o sa moara curand. Prea bolnav, ca sa se mai intrebe cineva de unde venea si ce meserie avea. Daca intrebai ca tot omul, "Ce are, bre, nea Cuiu?", ti se raspundea cu un oftat: "Dar ce nu are!"

Cu toate acestea, nea Cuiu facea zilnic inventare.

Spun "cu toate acestea", deoarece nea Cuiu era prezent in tot locul cu aerul resemnat al functionarului care, stiind ca nu mai avea mult de trait, se sacrifica si lua asupra-si treburile cele mai grele. Nimeni nu ar fi putut sa spuna la ce foloseau inventarele, dar pentru ca nea Cuiu le intocmea constiincios de douazeci de ani, ele nu mai semanau a indatoriri, ci a drepturi. Ca si funeraliile, de altfel, pe care tot nea Cuiu le organiza.

Decesele si inmormantarile, multe, putine cate se intamplau, aveau ceva dintr-o confirmare tragica: oamenii mureau, pe cand nea Cuiu, saracu’, desi era cel mai indreptatit sa-si dea duhul, nu avea timp nici de asta. Datorita lui nea Cuiu, si inmormantarile tot o problema de inventar erau. Atat de dese si de amanuntite erau inventarele lui nea Cuiu, ca directorii se slujeau de ele ca sa amane predarea unor proiecte. In gura lui nea Cuiu cuvantul "inventar" suna cavernos si irevocabil. Cand pomenea de vreun proiectant plecat dintre vii, nea Cuiu o facea cu acelasi simt al iremediabilului ca si pentru scaunele date la casat.

De sapte-opt ori pe an nea Cuiu se sufoca. Si ca sa nu moara in timpul serviciului era trimis urgent prin sindicat in statiuni. De fiecare data, in alta statiune. Unii ar fi putut sa observe ca sufocatii n-aveau ce cauta la Tekirghiol. Ar fi insemnat insa sa fii neom ca sa-i refuzi unui muribund specializat in inventare o ultima placere. Daca voia nea Cuiu sa-si dea duhul pe o plaja, atunci sa si-l dea acolo. Ce mai conta, daca tot nevindecat se intorcea. Nevindecat, dar cu o nevoie de inventare in el, care tovarasilor de la judeteana de partid le crea unele dileme de natura morala. "Domnule - intreba uneori primul secretar - , ce face omul asta, moare sau nu moare? Ca de treizeci de ani tot moare!"

Asadar, nu mai erau douazeci de ani, de cand nea Cuiu venise sa moara in Institut, ci treizeci. Mai exact, treizeci si patru. Fapt ce insemna ca se chinuise degeaba cu inventarele si ca nu apuca pensia.

Dupa treizeci si patru de ani de viata cu moartea la usa, lumea se impacienta numai cand nea Cuiu parea sa se simta mai bine. Daca se simtea rau, nu avea cum sa fie prea grav, intrucat ii era rau tot timpul. Dar daca nu-l durea intr-o zi nimic si respira normal, fara sa tuseasca precum ofticosii in batista, tot institutul numai de moartea iminenta a lui nea Cuiu vorbea. "Vezi, ca zicea el saracu’ si aproape ca nu-l mai credeam".

Varsta pensionarii l-a prins pe nea Cuiu in timp ce se trata de unul din nenumaratele sale betesuguri fatale intr-un sanatoriu sindical la Balaton, frecventat mai ales de femeile cu mancarimi vaginale. Nea Cuiu era imaginea umblatoare a ceea ce avea sa fie orice femeie, care nu se ingrijea la vreme de mancarimile vaginale: o baba care trage sa moara. Dar de ce se dusese nea Cuiu sa moara tocmai la Balaton, desi, slava Domnului, si-n statiunile romanesti era nevoie de inventare, doar el o stia. Ori nici el.

Unele mistere sunt sortite sa nu fie dezlegate niciodata. Ca doar nu era sa-l intrebi pe un octogenar, care arata de parca ar fi fost mort de la douazeci si nu i s-a spus. "De ce ne-ai mintit, bre, nea Cuiule?" Te puteai trezi cu un raspuns tare neplacut.