x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nebuna-vestire

0
Autor: Ştefan Mitroi 24 Mar 2015 - 15:22
Veştile proaste dau buzna de peste tot în vieţile noastre, ele însele dătătoare de veşti proaste, pe măsură ce urcăm în vârstă. Cei ce nu le-au primit încă n-au niciun motiv să fie curioşi, le vor primi la timpul potrivit. Li s-a întâmplat tuturor oamenilor, de când e lumea! Veştile celelalte, care nu vin dinăuntrul vieţilor noastre, dar au, din nefericire, legătură cu ele, fac să mă ia cu frig pe şira spinării. Ştiu că bătrâneţea este inevitabilă. Tot aşa, moartea. Rând pe rând, ne ducem cu toţii, dar rămâne lumea. Mai rămâne, însă, în condiţiile în care îşi vor lua zborul rachetele cu focoase nucleare ale ruşilor? Timp în care rachetele de acelaşi fel ale americanilor nu vor sta nici ele degeaba!

Este cea mai înfricoşătoare “înflorire” de zvonuri cu care a venit vreodată primăvara! Numai că zvonurile sunt urmate de semne. Semne clare ale alunecării lumii acesteia la vale! Şi nu vorbesc de pregătirile de război care se observă cu ochiul liber. Mă uit la oameni, la noi înşine, adică. Ne pierdem pe zi ce trece sufletul. Lucrul cel mai îngrozitor constă în faptul că pare să nu ne pese de asta. Privim cu tot mai mare indiferenţă la suferinţa celui de alături. Clocotim de entuziasm în faţa execuţiilor publice. Suntem tot mai lacomi, tot mai dornici de sânge, tot mai lipsiţi de umanitate. Nu cade o firimitură de la masa la care stăm aşezaţi! Nici de bunătate, nici de pâine! Înfulecăm cu zece guri! Adunăm cu o sută de mâini! Ne închipuim cu o mie de gânduri că suntem Dumnezeu!

Oh, şi ce simplu ar fi chiar să fim, cu un strop de dragoste în plus, cu un strop de lacrimă în gânduri, cu o mână, doar cu una dintre cele zece, întinsă nu pentru a înşfăca sau a lovi, ci pur şi simplu pentru a oferi. De cele mai multe ori, un strop de mângâiere, doar atât! Poate că e nevoie de o mare spaimă globală ca să ne putem salva. Dar marea întrebare este: Cum putem salva lumea? Tu ce crezi, Îngere Gabriel? Va accepta oare Iisus să se nască din nou?

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de