Negocieri cum nu s-au mai pomenit

Aproape sigur, negocieri precum cele cu Romania, in privinta cotelor agricole, Uniunea Europeana n-a mai pomenit.

In regula generala, negociatorii din partea candidatului tin cu dintii de pozitiile detinute de tara respectiva prin productiile realizate, iar negociatorii comunitari cauta sa impuna interesele organizatiei si ale membrilor deja existenti, care inseamna limitarea impactului unor noi competitori. Avand in vedere faptul obiectiv ca pe ansamblul Uniunii Europene exista deja excedente greu platite financiar la, practic, toate produsele agricole ale zonei temperate, negocierile s-au soldat cel mai adesea cu stabilirea pentru candidati a unor cote de productie sub posibilitatile acestora. Candidatul s-a zbatut ce s-a zbatut si, pana la urma, cu mai mult de 50-60% satisfactie nu a iesit de la negocieri.

In cazul negocierilor in chestiune, Romania - Uniunea Europeana, lucrurile s-au prezentat complet altfel. Multi s-au repezit sa spuna ca, din pacate, negociatorii romani s-au facut pres in fata celor comunitari, ca nu au fost in stare sa promoveze interesele tarii si totul a sfarsit intr-o jenanta impunere a conditiilor de catre negociatorii comunitari. Nu a fost asa! Dar nu pentru ca negociatorii romani ar fi fost cine stie ce viteji, ci pentru ca nu a existat de fapt o baza solida pentru negocieri. In general, se accepta ca punct de plecare in negocieri o medie a productiilor realizate de tara candidata. Din ultimii 6-7 ani se decupeaza o perioada de 5 ani consecutivi si, dupa ce sunt scoase de la socoteala cea mai mare si cea mai mica productie anuala, se calculeaza media productiilor din restul celor 3 ani. Pai, daca asemenea medii ar fi constituit baza de discutie in negocierile Romania - Uniunea Europeana, acestea s-ar fi incheiat inca si mai devreme decat s-au incheiat, in ciuda faptului ca dosarul agricol trecea drept cel mai anevoios. Caci performantele agricole ale Romaniei din ultimii ani au fost atat de mici, incat n-ar fi fost absolut nici o problema ca Uniunea Europeana sa accepte fara vreo amendare cote pentru Romania rezultand din aceste productii. Si Romania, din cel mai dificil candidat in sectorul agricol, nu numai din cauza contingentelor masive angrenate in acesta, dar si din cauza potentialitatilor sale in domeniu, ar fi devenit, dimpotriva, cel mai comod candidat pentru situatia specifica a agriculturii din Uniunea Europeana.

Din fericire, negociatorii romani au avut decenta sa propuna in negocieri cote reprezentand productii posibil sau dezirabil de obtinut, si nu cele realmente obtinute. Cotele primite din partea Uniunii Europene nu sunt greu de presupus. Sunt cu mult mai mici decat productiile potentiale, dar mai mari decat cele efectiv realizate. Ca atare, rezultatul poate trece si ca un act de generozitate din partea Uniunii Europene, si ca un succes al negociatorilor romani. Numai ca Romania, dintr-un potential amenintator competitor pe piata agricola a Uniunii Europene, va fi probabil tocmai importatorul care va consuma excedentele agricole ale Uniunii Europene si cu aceasta va salva de la explozie costisitoarea politica agricola comunitara, sustinuta prin masive subventii pe seama contribuabilului european.