Nelinistitul Aurel (I)

Ne-am cunoscut spre sfarsitul anilor ""60, inceputul anilor ""70. Venit din Transilvania, dintr-un mediu universitar, avea staiful caruia ii duceam dorul in marea bucuresteana fierband de atatia involburati geniali pentru care eticheta era un moft. Ne-a apropiat cititul. Schimbam carti si le discutam in lungi partide peripatetice. Pe vreme frumoasa o luam de la Piata Unirii spre sosea. Bateam soseaua de cateva ori si o luam inapoi. Incepusem sa fiu interesat de Kierkegaard si m-a incurajat cu pasiune. Recitind in America "Kierkegaard: Construction of the Aesthetic" imi reveneau in minte discutiile cu el despre cum il citise Adorno pe frustratul, melancolicul danez.

Cativa ani am impartit unul din birourile unei reviste literare. Continuam sa vorbim despre carti, dar politicul devenise deja subiectul preferat. Multa vreme a incercat sa ma tempereze, sa-mi arate si partea plina a sticlei si partile acceptabile ale unui sistem pe care eu unul incepusem sa-l detest "prea in gura mare". Dupa excluderea mea din acel "colectiv redactional", avea sa-mi reproseze ca nu l-am ascultat, ca m-am expus prea mult si inutil. Dialogurile noastre devenisera din ce in ce mai rare. Cand se produceau, aveau o intensitate ale carei resorturi nu aveam cum sa le descifrez atunci.

Spre sfarsitul anilor ""80, am primit de la el o scrisoare. Incepea astfel: "Draga Dorine, nici nu stii cata dreptate ai avut...", stiam. Ma anunta ca intrase in disidenta, copiii ii erau agresati pe strada, ma rog, tot tacamul ruperii de turma. Cand s-a hotarat sa paraseasca Romania, am facut tot ce s-a putut ca sa obtina viza de intrare in Statele Unite. Si a obtinut-o, desi unele informatii il caracterizau drept "un personaj extrem de controversat". In 1989 mi-a anuntat data la care urma sa soseasca. L-am asteptat o zi, doua, trei... Pe la sfarsitul lui august, cred, primeam un scurt mesaj de la el. Imi spunea ca si-a amanat plecarea in ultimul moment, fiindca "in Romania se intampla lucruri foarte interesante". In decembrie ""89 sau ianuarie ""90, l-am zarit intr-un reportaj despre Revolutie - devenise, parca, purtatorul ei de cuvant si directorul "Televiziunii Romane libere". Am avut o strangere de inima care nu s-a stins cu totul probabil niciodata.

In februarie 1990, ma reintorceam pentru prima oara in Romania. L-am cautat. Era plecat in Israel. Urma sa revina in acea seara. A doua zi dimineata, la 7:30, ma cauta la hotel si aveam sa facem o plimbare "ca pe vremuri", de data aceasta doar intre Intercontinental si Casa Scanteii, devenita Casa Presei Libere. Dialogul avea sa fie unul foarte agitat. Insista sa-l vad pe dl Ion Iliescu. Lipsa mea de interes il nedumerea. Insistenta lui ma contraria.

In ziua plecarii mele spre Washington, m-a asteptat la hotel cu o masina. Ma intorsesem de la Bellu Catolic, unde tatal meu se afla inhumat nu departe de Cardinalul Hossu pe care l-a divinizat. Mi-a retransmis invitatia dlui Iliescu. Asa l-am intalnit pe noul sef al statului, in primul sau birou, pe Dealul Mitropoliei, nu departe de Strada Diditel, unde locuia de atata vreme prietenul meu. Intalnirea a fost placuta, cu cateva momente pe masura unei revolutii despre care nu se stia bine cum a inceput. Cum nu se stia prea bine nici cand si, mai ales, cum avea sa se termine ea pentru atatia dintre cei care in august 1989 stiau ca "in Romania se intampla lucruri foarte interesante...".

Am plecat spre Washington tulburat. Intelegeam ca prietenul meu se precipitase intr-un angrenaj fata de care eu unul aveam retineri "de fond si de detaliu". Nu eram convins nici ca proaspata lui numire ca ambasador al Romaniei la Natiunile Unite avea sa fie ce-si imagina el cu un entuziasm aproape irational. Anii ce au urmat s-au dovedit pentru el un amestec de intamplari dintre cele mai contradictorii. As fi preferat sa nu-l vad trecand prin unele din ele, dar prietenului meu, Aurel, nu i-a pasat niciodata ca poate deveni "un personaj extrem de controversat". Era prea indragostit de proiectele lui spre a se lasa intimidat de realitate.